Tag Archives: Rarau

Amintiri din Romania

1 iun.

Cu pasi usori incerc sa urmez cararile naturii si sa ma bucur de fiecare minune lasata de trecerea ei printre noi. Un fir de iarba, o raza de soare, umbra racoroasa a padurii… Din toate sorb cu nesat nectarul dulce al existentei.

Am fost binecuvantata sa-mi traiesc copilaria la curte, inconjurata de flori si verdeata. Am avut privilegiul sa fac o facultate care m-a ajutat sa vad mai bine de jumatate din tara asta frumoasa. Am avut norocul sa-mi gasesc jumatatea care-mi impartaseste aceeasi dragoste pentru drumetii.

Chiar acum, in timp ce scriu, o ploaie calda de vara saruta buzele uscate ale pamantului. Am iesit sa stau un pic la geam. Nimic nu se compara cu mirosul de proaspat al ploilor razlete de vara…

Oricat de mult as fi umblat, oricat de multe as fi vazut din frumusetile acestui taram de vis, intotdeauna raman uimita de ingeniozitatea naturii, care inca mai reuseste sa tina piept actiunilor distructive ale oamenilor.

Florile m-au fascinat de cand ma stiu. Intr-o viata anterioara am fost, cu siguranta, o albinuta. Prin fiecare loc pe unde trecem, trebuie sa am macar o fotografie cu nasul in flori! Si pentru ca imi place sa impartasesc bucuriile, am sa va las in continuare sa va delectati cu cateva imagini surprinse in peregrinarile noastre, pe drumuri de munte…

>Muntele fermecat – cu capul in nori…

29 iul.

>


Sa mai ramanem o clipa. E atat de minunat sa te odihnesti pe varf, sa visezi printre nori.” – Guido Rey

De vreo 3 anisori ne pregatim pentru munte. Intr-un an ne-am luat bocanci, in urmatorul cort, saci de dormit, saltele si lampa, iar anul asta restul de cele trebuincioase calatorului montan. Echipati pana in dinti si cu inima tot acolo, la sfarsitul saptamanii trecute am trecut la batalia finala cu muntele si cu noi insine.

Se facuse joi spre seara cand am ajuns la Izvorul Alb, transportati cu cele necesare de Gabi cu masina, ca trenul de dimineata cu care am vrut sa plecam era anulat. Ne-am cazat la casute, dotate cu TV si frigider si am trimis inapoi la Roman cortul, saltelele, pompa si inca ceva mai greu din bagaje. Ne-am dat seama ca noaptea se lasa prea frig pentru a dormi in cort!

A doua zi de dimineata, soare si cer senin, bucuria turistului care se duce la munte! Dupa ce ne-am chinuit sa aprindem focul cu amnarul (ca de, ase vazusem la „Supravietuitorul” ), am mancat si ne-am hotarat, asa deodata, sa impachetam totul in rucsaci si sa purcedem pe drumuri de munte pana sus, pe varf la Rarau. Drumul pana la Manastirea Sihastria Rarau il stiam, ca mai fuseram de doua ori pana acolo in anii trecuti. Ce era mai sus? Habar n-aveam…



… cu amnarul, ca la Discovery

… dar uite ce foc fain am facut!

Am plecat pe la 1 din Izvorul Alb si intr-o ora am ajuns la manastire. Dupa o scurta odihna de jumate de ceas, am luat apa rece din izvor si am plecat mai departe. Greul cel mai mare, dar si frumusetea salbatica a muntelui le-am resimtit abia dupa jumatatea drumului. Pantele erau mai anevoioase, iar lipsa de antrenament, rucsacii de 25 de kile in spate si faptul ca suntem fumatori, ne-au facut sa simtim cu varf si indesat fiecare pas in urcus.


Rupti in gura de oboseala si efort susutinut, dupa 5 ore si jumatate de la plecare, am ajuns la cabana Rarau, la 1600 de metri altitudine. Doamna de la receptie a facut ochii mari cand ne-a vazut cu bagajele la usa („Cum, voi ati urcat pe jos?! Cu bagajele alea? Miticaaaa, tre sa facem cumva sa le dam o camera la copiii astia, ca au urcat pe jos!”) . Camera cu pricina – la etajul 4… Oh, my god, nu terminaseram de urcat!


… stai mut si te uiti

Daniel s-a trantit in pat de la usa si vro jumate de ora a dormit neintors. Eu am facut intre timp un dus, ca sapca era uda leoarca iar parul il puteam stoarce. Cand, in sfarsit, ne-am mai revenit putin dupa drum, am realizat in ce frumusete de loc am ajuns! De la fereastra camerei se vedeau in dreapta Pietrele Doamnei, iar in fata o mare de brazi verzi. Aerul ozonat, padurea, apa rece de izvor, linistea si farmecul muntelui ne-au facut sa ne dam seama ca era cel mai potrivit loc pentru incarcarea „bateriilor”. Am uitat instantaneu de oboseala, de greutatea urcusului, de cei 10 km de drum pana in varful Raraului…


… as vrea sa am imaginea asta in fata ochilor de fiecare data cand ma trezesc

Am dormit bustean in noaptea aceea. Dimineata, la 6,35 mi-a dat trezirea soarele ce-mi batea insistent la geam (si in ochi). Spre uimirea si multumirea noastra, nici urma de febra musculara. De parca nici nu urcasem cu o zi in urma 10 km. Nu prea ne-au mai tinut puterile sa urcam pe piatra mica (traseu de 40 de minute) mai ales ca eu am si-o tara de rau de inaltime (bine, recunosc, mai mult…). In schimb, ne-am preumblat in preajma cabanei. La doar 10 minute de urcus lin este Piscul Soimului, de pe care se vede toata panorama, pana pe varful Ceahlaului.






De pe la pranz au inceput sa se adune ceva nori de ploaie, iar tunetele Sfantului Ilie ne-au tinut de urat mai bine de-un ceas. Dupa amiaza trebuia sa ajunga Gabi si cu Teo, sa ramana pana a doua zi si apoi sa plecam impreuna spre casa. Am reusit, pana sa vina ploaia, sa facem un semi-gratar, dar mai mult sa ne afumam bine pelerinele de ploaie (sa fac aici o paranteza: acu vreo 2 zile vine Neamtu pe la noi si cand se intoarce de la baie zice : „e prima oara in viata mea cand intru intr-o buda si salivez!” – aveam puse la uscat pelerinele si mirosea in toata baia a … gratar!). Ploua din ce in ce mai tare. Ne-am luat carnea pe jumatate facuta si am fugit in camera s-o terminam de gatit la mini aragazul pe care-l carasem in spate cu o zi in urma. Ca doar ii promisesem lui Bacilu’ ca il asteptam cu un gratar bine facut…


… gratar cu aroma de fum

A mai tarait de ploaie vreme de vreo 2 ceasuri. Deodata s-a facut intuneric in camera. Daniel imi zice: „Uite, Moni, ce-i afara!”. M-am repezit la geam. Dinspre Pietrele Doamnei coborau norii inspre noi! Cabana era efectiv invaluita in nori…



… pozele sunt facute exact din acelasi loc, in 3 momente diferite

Pe la 6 jumate seara ajung si prietenii nostri. Le-am dat cheia de la camera, au bagat rapid ceva in fizic si dupa aia Gabi zice ca vrea sa mearga pana la Piscul Soimului. Degeaba am incercat noi sa-i spunem ce se intuneca si n-or sa mai vada nimic. Omu’, neclintit! Am incaltat-o pe Teo cu bocancii mei, ca era in adidasi, si i-am lasat sa-si faca damblaua. Si iata cu ce poze au venit de acolo…



… parca te uiti la vederi japoneze


Mai tranca-tranca, mai un ras, mai povestit prin ce trecuram ieri la urcus, ca se facu noapte si am fugit la culcare. Pentru dimineata, Gabi cu Teo si-au propus sa urce pe Pietrele Doamnei. Dar stiti cum il faci pe Dumnezeu sa rada, nu? Ii spui planurile tale pe a doua zi… Duminica dimineata cand ne-am trezit n-am vazut nimic pe geam. Da’ nimic! O pacla groasa de ceata se ridica in fuiori mari spre varf. Degeaba stam noi si si ne uitam in sus, ca poate-poate s-o ridica si-o sa vedem la fata soarele! L-am intrebat pe cabanier daca, din ce stie el, e vreo sansa sa se risipeasca pacla. S-a uitat senin la mine si-a zis: „Ultima oara a tinut o luna jumate!”. Si-a zambit.


… noi

… Teo cu Gabi

… asta-i una din pozele artistice

Ne-am dat seama atunci ca e momentul sa plecam spre casa, pe drumul dinspre Vatra Dornei. Dupa 11 km de coborat de pe munte, pe un drum rupt de ploi si de nepasare, am iesit spre „civilizatie”.

… asa au fost toti cei 11 km pana la Chiril

Dar, inima ne-a ramas acolo, sus, langa Pietrele Doamnei…


… oricand ne-am intoarce aici cu drag

Urmatoarea destinatie… Transfagarasanul!