What you can do with vintage paper bags…
E noaptea in care toate dorintele ar trebui sa se indeplineasca. E seara magica in care copiii cuminti asteapta cu sufletul la gura vizita lui Mos Craciun. E 24 decembrie in anul de gratie 2011. Ne-am facut oameni mari si a venit randul nostru sa le facem surprize celor mici.
Insa, undeva pe drum, am pierdut traditia, radacinile si identitatea noastra. Am uitat sa ne bucuram asa cum o faceam odinioara. Stratul gros de poleiala aurie, cu care era invesmantat batranul Craciun, s-a ros. Acum nu ne-a mai ramas decat sa-l peticim cu bucatele de hartie colorata ca sa nu se vada rugina. Purtam in spate o desaga greoaie, dar nu plina cu daruri, ci cu toate necazurile de peste an. Si ne-am obisnuit atat de mult cu ea, incat nici acum in Ajun, nu ne vine usor s-o aruncam cat mai departe de sufletul nostru.
Totusi, e noaptea in care ingandurarile si cuvintele ar trebui sa faca loc colindelor si iubirii. E vremea sa redevenim copii, sa ne bucuram de bradul impodobit si sa zambim din toata inima. Pentru cateva clipe sa oprim timpul pe loc si sa scoatem la lumina bunatatea si dragostea. Spiritul Craciunului exista in toti. Depinde de noi sa-i mentinem flacara vie.
Noaptea de vis incepe. Imbratisati-i pe cei dragi si impartiti ganduri bune. Vine Craciunul!
“… Si nu uita cand esti voios
Romane sa fi bun!…”
Cred ca acel om care nu-si doreste de la viata mai mult decat ii poate oferi aceasta este un om fericit. Cu putina afectiune, poti face pana si soarele sa zambeasca. Uneori nu e nevoie decat de un gest, o privire sau un suras ca sa poti face pe cineva sa simta ca traieste cu adevarat.
Nimic nu e mai frumos pe lumea asta decat sa vezi in ochii celui drag o urma de multumire. Atunci, parca prinzi aripi si poti sa zbori asemenea unui fluture. Si-n zborul tau de cateva secunde ai puterea sa atingi miezul fericirii. Apoi te-ntorci pe pamant si speri sa mai prinzi acea scanteie in ochii iubitului, ca sa-ti poti relua zborul spre absolut.
Am de multe ori senzatia ca m-am nascut intr-o epoca gresita. Ca sunt o piesa dintr-un alt puzzle. Soarta a ales pentru mine aceasta perioada pentru viata si nu pot sa fac nimic sa schimb ceva. Mi-ar fi placut sa ma fi nascut pe vremea lui “A fost odata…”, sau sa fiu un personaj intr-o carte cu povesti. Realizez ca nu am sufletul croit pentru zilele astea intr-o continua tranzitie. Ma agit, ma framant, ma razvratesc, dar imi dau seama ca sunt un pion mult prea neinsemnat in aceasta ecuatie complexa.
Daca ar fi sa ma iau dupa povestea bliblica, fructul oprit reprezenta dorinta de cunoastere. Eva ar fi fost ispitita de enigmaticul sarpe sa muste din mar, chiar daca avea directive clare “de sus” sa n-o faca. In plus, l-a mai corupt si pe inocentul Adam…
Uite-asa, s-au trezit amandoi bannati si au fost izgoniti din Gradina Raiului. Cam asa ar suna “comunicatul de presa” in ceea ce priveste desfasurarea evenimentelor petrecute in acele vremuri.
Fiecare inceput de toamna imi aduce in suflet un strop de melancolie, o inclinare spre meditatie si un soi de parere de rau. Poate dupa vara, poate dupa verde, cu toate ca ochiul meu de artist este in extaz la vederea culorilor nemaipomenite ale acestui anotimp. Uneori imi alint starea si-i spun astenie. Si chiar de se vrea invizibila, tot isi lasa amprenta in ceea ce fac, in special in pictura. Aleg teme mai duioase, mai calde ori mai romantice.
Ultimul tablou se incadreaza perfect in atmosfera tomnatica a sufletului meu. “Cititoarea” reprezinta un nud de femeie tanara, care tine in brate o carte deschisa. Fundalul este intunecat tocmai pentru a-i scoate in evidenta albeata pielii si privirea pierduta, undeva in zare.
Societatea de consum si advertisingul au reusit sa schimbe perceptia unor intregi generatii in ceea ce priveste idealul feminin. Daca in trecut pictorii reuseau sa puna pe panza frumusetea in stare pura, asa cum era, acum tabloidele, revistele glossy si televiziunea ridica anorexia la rang de virtute. Formele “perfecte” implica automat un set de coaste proeminente, un fund inexistent si un bazin in ale carui oase nu poti decat sa te intepi. Sau sa inveti mai usor atonomia scheletului uman.
>
“Un kilogram de portocaliu este mai portocaliu decat 10 grame din aceeasi culoare” – Gauguin
Am ajuns sa urasc de-a dreptul culoarea portocalie! Si-mi placea… Chiar mult. Asta, inainte de momentul in care o gasca de dobitoci au transformat aceasta culoare intr-un brand nenorocit. Cladiri portocalii, steaguri portocalii, panselute portocalii, pubele portocalii… Imi da in greata! Acum, urasc atat de mult portocaliul, incat nu mai pot manca cu placere nici macar o portocala. De curand, am renuntat sa-mi iau o geaca, al carei model m-a incantat foarte mult, numai din cauza ca era portocalie! Daca te imbraci acum in culoarea asta, imediat esti privit cu alti ochi de cei din jurul tau.
Intr-o zi, cand am mers pana la mama, era pe masa o galeata cu apa. Portocalie. Am intors-o usor si, bineinteles, pe fata avea inscriptionata sigla PDL-ului. N-am mai baut apa din ea niciodata!
Sub guvernarea actuala, totul capata o nuanta portocalie. Pana si banii impartiti de la buget. Tentaculele orange s-au intins peste tot, incat cu greu te-abtii sa nu te-ntrebi daca unii, sau altii, n-au pe dedesubt chiloti portocalii… E ca un blestem. Sa nu mai scapam niciodata de culoarea asta imputita!
Despre portocaliu se spune ca este o culoare “zgomotoasa”. Si ca, atunci cand echilibrul dintre galben si rosu se rupe, portocaliul se transforma fie in revelatia iubirii divine, fie in emblema desfraului…
De cativa ani traim sub imperiul unui cod portocaliu perpetuu. Un cod care anunta un pericol iminent. O amenintare pe care, pana acum, multi dintre noi au ignorat-o total. Sper sa vina si ziua in care portocaliul isi va redobandi semnificatia primordiala. Aceea de a fi doar o culoare a curcubeului. O nuanta pe care artistul din mine s-o iubeasca din nou. Sa pot purta, iar, o geaca sau o caciula portocalie, fara ca acest lucru sa capete o conotatie politica. Sa pot asterne aceasta culoare in desenele mele, fara sa mai am vreo urma de indoiala daca e bine, sau nu, s-o folosesc…
Cat despre strumf cel mic din desenul de azi, nu cred ca va indoiti ca nu are nici cea mai mica urma de portocaliu in suflet! Doar pe caciulita…
>
>
Dilema existentiala
Ce esti tu pentru mine?
E-o intrebare buna…
Esti fulger sau lumina?
Esti soare sau esti nor?
Esti lacrima sau zambet?
Esti locul meu de dor…
Esti munte ori esti mare,
Esti varf sau hau adanc?
Esti frunza sau esti floare?
ESTI TU! Eu, oare sunt?
>
“Un copil poate oricand sa invete un adult trei lucruri: cum sa fie multumit fara motiv, cum sa nu stea locului niciodata si cum sa ceara cu insistenta ceea ce isi doreste.” – Paulo Coelho
Am avut o copilarie fericita! Si lipsita de griji. O copilarie cu sotron, cu de-a v-ati ascunselea, cu flori, fete sau baieti, cu tara-tara, vrem ostasi. N-am avut televiziune decat cu ora, n-am avut calculator si internet, n-am avut telefon mobil sau mp3-player. Cu toate astea, ma gandesc cu drag la anii inocentei: jucariile “mostenite” de la fratii mai mari, coronitele facute din flori culese de pe marginea drumului, patura agatata ca un cort in gard, juliturile de la genunchi, mentosanele sau eugeniile cumparate de la cofetarie cu ratia, povestile “Noapte buna, copii!” de la radio, desenele animate cu Pic si Poc, sau lectiile facute, uneori, la lumina lumanarii. Nu ne duceau parintii la scoala cu masina. Nu mancam snaksuri, chipsuri sau McDonald’s. Nu aveam Hannah Montana sau NFS.
Nu aveam multe din lucrurile pe care le au copiii din ziua de azi. Si totusi nu duceam lipsa de nimic. Nu ne plictiseam niciodata. Eram fericiti! Iar ciresele ne atarnau la urechi…
„Fetita cu cirese” – lucrare mixta in creion, culori pastel si carbune
(dimensiune- 42 x 30 cm)
(etape de lucru si desenul final)
>
“Deodata, te trezesti singur. Parintii s-au dus, unchii si matusile i-au urmat curand, bunicii sunt ca o racoare a amintirilor prigonite din sufletul de copil inspre Marea Liniste. Te simti singur, pentru ca esti singur. Ce pretentii sa mai ai ca sa fii inteles, cand tu insuti nu mai ai puterea sa dai glas mortaciunii din gand? Faci ce mai ai de facut, ai grija sa lasi totul oranduit in urma, vorbesti despre moarte asa cum o faceai despre iubire in anii tineretii, apoi iti lasi urmasii sa simta si ei ceea ce tu, la randu-ti, ai indurat cu stoicism. Atunci, in memoria ta, monumentul neputintei vremelnice se va inalta in tacere spre cer. Iar singura certitudine va fi aceea a mortii tale, dupa ce ai fost curajos ca ai trait…” – Daniel
Iubim batranii, dar nu batranetea. Orice om se forteaza sa ajunga sa imbatraneasca, dar fara sa dea impresia ca este batran. Nimeni nu iubeste batranetea, de aceea o numim longevitate – da mai bine. Batranetea sugereaza declin, senilitudine, apropierea unui sfarsit irevocabil. Astfel incercam sa o mascam, agatandu-i cuvinte frumoase la ureche: Varsta de Aur (L’age D’Or – in Franta, Golden Age – in America). Pe batrani societatea moderna nu ii trateaza cu un exces de tandrete. Exista un mare paradox: pe de o parte, medicina se incapataneaza sa prelungeasca viata oamenilor, dar pe de alta, prezentul ii impiedica sa se bucure de ea. Batranii nu au decat sa stea la ei acasa, sa nu mai deranjeze si sa fie multumiti ca sunt hraniti si imbracati, tinuti la caldura.
Inevitabil, cand esti tanar si vezi un om in varsta, te uiti la el cu drag daca iti este un apropiat sau o ruda, cu mila daca il vezi la un colt de strada cu mana intinsa, cu compasiune daca il vezi la stiri ca are lacrimi in ochi si-si plange amarata de pensie care nu-i ajunge pentru medicamente, facturi si mancare, cu admiratie cand il auzi povestind prin cate necazuri si greutati a trecut cu fruntea sus, cu indiferenta cand treci pe strada pe langa el si te gandesti la propriile tale probleme…
Am vazut, la un moment dat, pe net o imagine care mi-a ramas intiparita, involuntar, in minte. Era chipul unei batrane, plin de riduri adanci, dar de o expresivitate pe care rar o intalnesti in portretul unui tanar. Atata hotarire, durere, bucurie, resemnare, forta izbucneau si te invaluiau, toate la un loc, amestecate. Asta m-a facut sa lucrez portretul pe care il prezint astazi.
“Batranetea incepe ca toamna. Cu melancolii, cu umbre care se lungesc, cu reverii si doruri vagi” – Octavian Paler
>