Tag Archives: munte

Verde-n suflet

18 iul.

Dimineata a venit pe furis. Deschid larg usa camerei si poftesc aerul sa intre inauntru. Pasesc pe treptele de lemn si, cu fiecare pas, ma invadeaza verdele. Dealurile, padurea si muntii care ma inconjoara se trezesc usor din somn, odata cu mine. Aburii albiciosi se ridica agale de printre copaci si isi croiesc drum spre cerul senin.

Padurea respira

Padurea respira

Citește în continuare

Din obligatie sau din placere?

13 iun.

“Adevaratii artsti sunt, cred, singurii oameni care isi fac munca pentru placere” – Auguste Rodin

Niciodata nu mi-a placut sa fiu constransa sa fac ceva. Orice. Am detestat programul de la 8 la 4 si ideea ca trebuie sa muncesti pe branci un an ca sa poti pleca in concediu doua saptamani. Poate de asta am ales sa fiu cine sunt si sa fac numai ce-mi place. Sa-mi organizez timpul in asa fel incat sa nu fiu constransa de reguli si orare. Imi dau seama ca nu toata lumea poate sa faca la fel. Daca fiecare ar trai si ar munci cu placere, ne-am apropia prea mult de o utopie si, prin definitie, acest lucru nu poate fi atins.

Din fericire, eu am mica mea Utopie si sunt incantata ca salasluiesc acolo, impreuna cu domnul inimii mele. Si, ca sa fie prefecta, nu-i mai trebuie mult… Doar o viata si mai tihnita, undeva la tara intr-o casuta de lemn cu mansarda, departe de forfota orasului. Pana o sa ajungem sa ne indeplinim si acest vis, furam din verile astea scurte cat mai multe sfarsituri de saptamana, ca sa plecam spre munte. Spre linistea si aerul-medicament al naturii.

Toate acestea sunt placeri. Obligatiile au inceput sa dispara de mult. Nu de tot, dar indeajuns cat sa nu ne mai simtim incorsetati de vesnicul “trebuie”…

Urban Utopia

"Urban Utopia" - lucrare in acuarela dimensiune 43 x 61 cm

P.S. Pana si faptul ca in weekend-ul ce-a trecut ne-am prins sa fim nasi, a fost tot din placere. Cu inima plina de bucurie le-am fost alaturi celor doi buni prieteni ai nostri, Gabi si Teo. Intr-un cadru discret si alaturi de famile si cativa prieteni, am petrecut impreuna momente frumoase, la o nunta iesita din tiparele traditionalului. Mi-a adus aminte, cu drag, de cununia noastra de acum 7 ani. Inca o data le dorim sa fie fericiti, impliniti si sa se bucure unul de celalalt pana la 100 de ani! 🙂

Domnul si Doamna... Baciu

Domnul si Doamna... Baciu

>Culoarea amintirilor

30 ian.

>



“Cand Natura se hotaraste sa zamisleasca o faptura cu adevarat frumoasa, pare sa-si dea silinta sa o faca desavarsita!” Armando Palacio Valdes


Amintirile, ca si visele, au intotdeauna cele mai puternice nuante. Cea mai colorata amintire o am de cand eram studenta in anul I. Inarmati cu ierbare si cu fluturalnite (asa le spuneam noi plaselor pentru prins insecte si fluturi), am fost dusi in prima aplicatie practica in zona Carpatilor nostri Orientali. Fiind boboci de anul I, eram ca niste buretei setosi de drumetii si informatii noi. Descopeream in fiecare zi cate o buruiana noua si denumirea ei in latina. Sfarsit de octombrie bland… Eram deja in autocare si ne pregateam sa ne intoarcem la Iasi pentru primele cursuri, dupa doua saptamani de incantare.


Amintirea de care va vorbeam o am din autocar, in momentul cand am iesit din zona padurilor de brad si molid. Am intrat dintr-o data intr-o feerica atmosfera, plina de o explozie de culoare. Trecuseram granita padurii de foiase, la o altitudine mai mica, iar copacii stateau drepti si erau impodobiti in culorile toamnei, ca soldatii din garda reginei Angliei. Am trait o emotie atat de puternica si aveam asa o parere de rau ca las padurile in urma, incat mi-au dat lacrimile. A fost prima oara cand aveam regrete ca ma intorc in “civilizatie”… Chiar si dupa atatia ani, daca inchid ochii, pastrez in gand imaginea vie a culorilor din acea toamna.


Imi place Natura, muntele, padurea si izvorul grabit si limpede. Niciodata nu m-a impresionat un zgarie-nori, oricat de inalt si de mare ar fi el, asa cum imi ramane intiparita in memorie imaginea unui versant golas de stanca sau mireasma unei poienite din inima padurii. Nu ar trebui sa uitam niciodata ca in spatele oricarui oras, ridicat din betoane si sticla, se afla intotdeauna Natura. O fiinta vie de care ne indepartam din ce in ce mai mult. De care uitam de fiecare data cand dam drumul la robinet sau pornim masina. Pe care o ignoram cu fiecare ambalaj de plastic aruncat la cosul de gunoi…


Nici nu ne dam seama de cat de mici si neputinciosi suntem in fata ei. Noi, cei din varful piramidei trofice, in “palatele” noastre indestructibile! E de ajuns ca Natura sa-si scuture o data fiinta, ca sa transforme in moloz orase intregi. E de ajuns sa planga o data cu lacrimi amare, ca sa inece o tara. E de ajuns sa-si sufle supararea din suflet, ca sa ne zboare acoperisul de deasupra capului. Si, in final, sa ne lase fara nimic…


Incet-incet, omenirea va fi fortata sa se intoarca din nou spre Natura. Sa-i lucreze pamantul ca sa aiba ce manca. Sa-i foloseasca lemnul uscat pentru a se incalzi. Sa-i ceara adapost pe vreme de furtuna… Oamenii nu vor mai avea atunci nevoie de bani si bijuterii si astfel nu-i vor mai rascoli maruntaiele, in cautare de aur si petrol.


Poate ca nu este decat un scenariu. O fila de poveste dintr-un viitor nu prea indepartat…


„Beyond the city” – colaj popart realizat din peste 20 de decupaje
dimensiune 32 x 37 cm

>Muntele fermecat – cu capul in nori…

29 iul.

>


Sa mai ramanem o clipa. E atat de minunat sa te odihnesti pe varf, sa visezi printre nori.” – Guido Rey

De vreo 3 anisori ne pregatim pentru munte. Intr-un an ne-am luat bocanci, in urmatorul cort, saci de dormit, saltele si lampa, iar anul asta restul de cele trebuincioase calatorului montan. Echipati pana in dinti si cu inima tot acolo, la sfarsitul saptamanii trecute am trecut la batalia finala cu muntele si cu noi insine.

Se facuse joi spre seara cand am ajuns la Izvorul Alb, transportati cu cele necesare de Gabi cu masina, ca trenul de dimineata cu care am vrut sa plecam era anulat. Ne-am cazat la casute, dotate cu TV si frigider si am trimis inapoi la Roman cortul, saltelele, pompa si inca ceva mai greu din bagaje. Ne-am dat seama ca noaptea se lasa prea frig pentru a dormi in cort!

A doua zi de dimineata, soare si cer senin, bucuria turistului care se duce la munte! Dupa ce ne-am chinuit sa aprindem focul cu amnarul (ca de, ase vazusem la „Supravietuitorul” ), am mancat si ne-am hotarat, asa deodata, sa impachetam totul in rucsaci si sa purcedem pe drumuri de munte pana sus, pe varf la Rarau. Drumul pana la Manastirea Sihastria Rarau il stiam, ca mai fuseram de doua ori pana acolo in anii trecuti. Ce era mai sus? Habar n-aveam…



… cu amnarul, ca la Discovery

… dar uite ce foc fain am facut!

Am plecat pe la 1 din Izvorul Alb si intr-o ora am ajuns la manastire. Dupa o scurta odihna de jumate de ceas, am luat apa rece din izvor si am plecat mai departe. Greul cel mai mare, dar si frumusetea salbatica a muntelui le-am resimtit abia dupa jumatatea drumului. Pantele erau mai anevoioase, iar lipsa de antrenament, rucsacii de 25 de kile in spate si faptul ca suntem fumatori, ne-au facut sa simtim cu varf si indesat fiecare pas in urcus.


Rupti in gura de oboseala si efort susutinut, dupa 5 ore si jumatate de la plecare, am ajuns la cabana Rarau, la 1600 de metri altitudine. Doamna de la receptie a facut ochii mari cand ne-a vazut cu bagajele la usa („Cum, voi ati urcat pe jos?! Cu bagajele alea? Miticaaaa, tre sa facem cumva sa le dam o camera la copiii astia, ca au urcat pe jos!”) . Camera cu pricina – la etajul 4… Oh, my god, nu terminaseram de urcat!


… stai mut si te uiti

Daniel s-a trantit in pat de la usa si vro jumate de ora a dormit neintors. Eu am facut intre timp un dus, ca sapca era uda leoarca iar parul il puteam stoarce. Cand, in sfarsit, ne-am mai revenit putin dupa drum, am realizat in ce frumusete de loc am ajuns! De la fereastra camerei se vedeau in dreapta Pietrele Doamnei, iar in fata o mare de brazi verzi. Aerul ozonat, padurea, apa rece de izvor, linistea si farmecul muntelui ne-au facut sa ne dam seama ca era cel mai potrivit loc pentru incarcarea „bateriilor”. Am uitat instantaneu de oboseala, de greutatea urcusului, de cei 10 km de drum pana in varful Raraului…


… as vrea sa am imaginea asta in fata ochilor de fiecare data cand ma trezesc

Am dormit bustean in noaptea aceea. Dimineata, la 6,35 mi-a dat trezirea soarele ce-mi batea insistent la geam (si in ochi). Spre uimirea si multumirea noastra, nici urma de febra musculara. De parca nici nu urcasem cu o zi in urma 10 km. Nu prea ne-au mai tinut puterile sa urcam pe piatra mica (traseu de 40 de minute) mai ales ca eu am si-o tara de rau de inaltime (bine, recunosc, mai mult…). In schimb, ne-am preumblat in preajma cabanei. La doar 10 minute de urcus lin este Piscul Soimului, de pe care se vede toata panorama, pana pe varful Ceahlaului.






De pe la pranz au inceput sa se adune ceva nori de ploaie, iar tunetele Sfantului Ilie ne-au tinut de urat mai bine de-un ceas. Dupa amiaza trebuia sa ajunga Gabi si cu Teo, sa ramana pana a doua zi si apoi sa plecam impreuna spre casa. Am reusit, pana sa vina ploaia, sa facem un semi-gratar, dar mai mult sa ne afumam bine pelerinele de ploaie (sa fac aici o paranteza: acu vreo 2 zile vine Neamtu pe la noi si cand se intoarce de la baie zice : „e prima oara in viata mea cand intru intr-o buda si salivez!” – aveam puse la uscat pelerinele si mirosea in toata baia a … gratar!). Ploua din ce in ce mai tare. Ne-am luat carnea pe jumatate facuta si am fugit in camera s-o terminam de gatit la mini aragazul pe care-l carasem in spate cu o zi in urma. Ca doar ii promisesem lui Bacilu’ ca il asteptam cu un gratar bine facut…


… gratar cu aroma de fum

A mai tarait de ploaie vreme de vreo 2 ceasuri. Deodata s-a facut intuneric in camera. Daniel imi zice: „Uite, Moni, ce-i afara!”. M-am repezit la geam. Dinspre Pietrele Doamnei coborau norii inspre noi! Cabana era efectiv invaluita in nori…



… pozele sunt facute exact din acelasi loc, in 3 momente diferite

Pe la 6 jumate seara ajung si prietenii nostri. Le-am dat cheia de la camera, au bagat rapid ceva in fizic si dupa aia Gabi zice ca vrea sa mearga pana la Piscul Soimului. Degeaba am incercat noi sa-i spunem ce se intuneca si n-or sa mai vada nimic. Omu’, neclintit! Am incaltat-o pe Teo cu bocancii mei, ca era in adidasi, si i-am lasat sa-si faca damblaua. Si iata cu ce poze au venit de acolo…



… parca te uiti la vederi japoneze


Mai tranca-tranca, mai un ras, mai povestit prin ce trecuram ieri la urcus, ca se facu noapte si am fugit la culcare. Pentru dimineata, Gabi cu Teo si-au propus sa urce pe Pietrele Doamnei. Dar stiti cum il faci pe Dumnezeu sa rada, nu? Ii spui planurile tale pe a doua zi… Duminica dimineata cand ne-am trezit n-am vazut nimic pe geam. Da’ nimic! O pacla groasa de ceata se ridica in fuiori mari spre varf. Degeaba stam noi si si ne uitam in sus, ca poate-poate s-o ridica si-o sa vedem la fata soarele! L-am intrebat pe cabanier daca, din ce stie el, e vreo sansa sa se risipeasca pacla. S-a uitat senin la mine si-a zis: „Ultima oara a tinut o luna jumate!”. Si-a zambit.


… noi

… Teo cu Gabi

… asta-i una din pozele artistice

Ne-am dat seama atunci ca e momentul sa plecam spre casa, pe drumul dinspre Vatra Dornei. Dupa 11 km de coborat de pe munte, pe un drum rupt de ploi si de nepasare, am iesit spre „civilizatie”.

… asa au fost toti cei 11 km pana la Chiril

Dar, inima ne-a ramas acolo, sus, langa Pietrele Doamnei…


… oricand ne-am intoarce aici cu drag

Urmatoarea destinatie… Transfagarasanul!