Tag Archives: mariapopart blog

Din obligatie sau din placere?

13 iun.

“Adevaratii artsti sunt, cred, singurii oameni care isi fac munca pentru placere” – Auguste Rodin

Niciodata nu mi-a placut sa fiu constransa sa fac ceva. Orice. Am detestat programul de la 8 la 4 si ideea ca trebuie sa muncesti pe branci un an ca sa poti pleca in concediu doua saptamani. Poate de asta am ales sa fiu cine sunt si sa fac numai ce-mi place. Sa-mi organizez timpul in asa fel incat sa nu fiu constransa de reguli si orare. Imi dau seama ca nu toata lumea poate sa faca la fel. Daca fiecare ar trai si ar munci cu placere, ne-am apropia prea mult de o utopie si, prin definitie, acest lucru nu poate fi atins.

Din fericire, eu am mica mea Utopie si sunt incantata ca salasluiesc acolo, impreuna cu domnul inimii mele. Si, ca sa fie prefecta, nu-i mai trebuie mult… Doar o viata si mai tihnita, undeva la tara intr-o casuta de lemn cu mansarda, departe de forfota orasului. Pana o sa ajungem sa ne indeplinim si acest vis, furam din verile astea scurte cat mai multe sfarsituri de saptamana, ca sa plecam spre munte. Spre linistea si aerul-medicament al naturii.

Toate acestea sunt placeri. Obligatiile au inceput sa dispara de mult. Nu de tot, dar indeajuns cat sa nu ne mai simtim incorsetati de vesnicul “trebuie”…

Urban Utopia

"Urban Utopia" - lucrare in acuarela dimensiune 43 x 61 cm

P.S. Pana si faptul ca in weekend-ul ce-a trecut ne-am prins sa fim nasi, a fost tot din placere. Cu inima plina de bucurie le-am fost alaturi celor doi buni prieteni ai nostri, Gabi si Teo. Intr-un cadru discret si alaturi de famile si cativa prieteni, am petrecut impreuna momente frumoase, la o nunta iesita din tiparele traditionalului. Mi-a adus aminte, cu drag, de cununia noastra de acum 7 ani. Inca o data le dorim sa fie fericiti, impliniti si sa se bucure unul de celalalt pana la 100 de ani! 🙂

Domnul si Doamna... Baciu

Domnul si Doamna... Baciu

Equilibrium

14 apr.

>



“Viata e ca mersul pe bicicleta. Nu poti sa-ti pastrezi echilibrul stand pe loc” – Linda Brakeall


Eu percep viata ca pe o linie. Uneori merge in zig-zag, alteori e sinuoasa si rareori este dreapta. Dar un lucru e cert: este continua si incepe din punctul A si se termina in punctul B. Sunt momente in care simt ca linia de sub picioarele mele este destul de lata cat sa merg linistita si fara nici o grija. Insa, exista si destule clipe in care se apropie de grosimea unui fir de ata. Si-atunci sunt nevoita, ca un artist experimentat de circ, sa fac echilibristica. Pentru ca stiu ca dedesubt nu exista plasa de siguranta…


In astfel de momente imi caut echilibrul interior, acea stare in care devin constienta de propria-mi persoana, in perfecta simbioza cu tot ce ma inconjoara. Balansul perfect il ating punand in talerul dezechilibrat iubire, liniste, comunicare, tandrete, intelepciune. Daca n-as fi ajuns sa ma cunosc indeajuns de bine si nu mi-as fi descoperit limitele, probabil ca nu as fi stiut cum sa dozez toate aceste ingrediente. E ca o reteta secreta, ale carei taine le-am descoperit zi de zi.


Prefer echilibrul si nu echilibristica. Cu pasi siguri imi urmez calea. Acea linie care incepe din punctul A si se termina in punctul B. Creez si sunt fericita.

„Equilibrium” – colaj Pop Art realizat din 14 decupaje
dimensiune 26 x 37 cm

>Lectia de pictura – Art Nouveau

30 mart.

>

Art Nouveau (termen provenit din limba franceza insemnand Arta noua) este un stil artistic manifestat in artele vizuale, designul si architectura de la inceputul secolului 20. Art Nouveau poate fi, de asemenea, vazuta ca un fel de miscare artistica de tranzitie, formand un preludiu a ceea ce urma sa devina modernismul secolului 20. In acest bloc de artisti si tendinte a trecerii spre modernism pot fi incluse si miscarile artistice cunoscute sub numele de „Jugendstil” in Germania si Olanda, respectiv Sezessionsstil, sau „Secesionism„, in Viena, Austria.


Un punct de maxim in evolutia Art Nouveau a fost Expozitia Universala din anul 1900, tinuta la Paris, in care acest stil considerat „modern” a triumfat in absolut orice. La expozitia de la Torino din anul 1902, Art Nouveau probabil a atins apogeul sau, intrucat designeri din fiecare tara europeana, unde stilul a fost prezent, au expus ceea ce au avut mai valoros.


Conceptia formei este data de linia asimetrica care se termina printr-o miscare ca de bici, ce ii confera un aspect energic si constituie principala caracteristica de ornamental al stilului. Toate formele folosite conventional anterior in alte stiluri artistice sunt redesenate in Art Nouveau, fiind pline de viata, parand a creste si se dezvolta in tot felul de forme amintind de plante ce sunt pe cale de a imboboci sau a inflori.


La fel ca impresionismul, Art Nouveau a fost un gest de rebeliune fata de arta clasica si traditionala. Miscarea s-a bucurat de un mare succes pentru ca reprezentantii acesteia au avut curajul de a depasi barierele de pana atunci ale artei clasice. Nume ca Alphonse Mucha sau Gustav Klimt nu s-au oprit la tablouri, ci au lucrat pentru case de moda sau au creat modele de bijuterii.

„Printemps” – lucrare in stil Art Nouveau realizata in acuarela
dimensiune 30 x 42 cm

>Mainile

22 mart.

>

“Mainile noastre, cele care vorbesc mereu neintrebate si tac oropsite pe masa, mainile radacinoase, sparte si stafidite ale taranului batran in crapaturile carora adoarme tarana, mainile pufoase si transpirate ale lenesului, mainile scurte, cu degete mari si boante ale gradinarului, mainile strungarului cu uleiul si pilitura de fier intrate prin pori si amestecate cu sangele, mainile aproape inutile ale poetului, mana care semneaza cu nepasare cererile petitionarilor, mainile lungi de gorila ale unui candid, mainile mamei mele cu unghiile netaiate din copilarie si roase pana la sange de truda de fiecare zi, muzicala si strania mana a pianistului care umple viata cu degetele, mana livida a inecatului, mainile mici, trandafirii care se chinuie cu litera “a”, mana judecatorului care semneaza o sentinta si-apoi curata cartofi in afara programului, mainile taietorilor de lemne si-ale hamalilor ca niste macarale vii, mana iute si topaitoare a frizerului, mainile ingrozite ale hotului cu bratarile reci de metal petrecute peste incheieturi, splendida si decorativa mana a cantaretei, cu degetele ei care nu pot striga, mainile pensionarilor ca niste copii palide, mainile agricultorilor in palmele carora anii si-au lasat mici copite de piele tare ca osul, o mana care o spala pe cealalta si mana intinsa cuiva la nevoie, mana imaginara a invalidului de razboi, cea care revine ca o stafie in zilele ploioase si-l irita, aducandu-i aminte cum a pierdut-o, mainile soldatului care pot vorbi dureros despre patrie, mana parlita a otelarului care insfaca painea si mangaie femeia, protectoarea mana a stramosilor nostri, mainile lenese, impodobite cu inele ale barbatului fara griji, cu aurul in semn de putere si privit ca semn al rusinii, mana varului meu care ma atinge mereu si, tremuratoare, incearca sa afle cum arat si apoi se odihneste pe marginea alfabetului Braille, mana dreapta a celui caruia nu-i ajung doua maini, mana mirositoare a ciobanului care-si ciopleste un fluier sau o bata, mainile grele fluturate delicat pe peroane pustii, mana de gheata a celui care apasa pe tabloul de start al unei rachete, mana intinsa a bunicului meu care astepta o tigara ca sa poata muri privind gradina si campul, mana metalica a robotului care nu-mi spune nimic si totusi ma ingrozeste, mainile celor care zidesc si cu buricele lor ating filele cartilor de istorie, mana destinului care ne pandeste mereu, si eu, propria-mi mana care-mi aduce si bucuriile si nenorocirile, mainile noastre, ca un buletin de identitate, valabil pentru o singura viata, mainile fiecaruia, sublim si trecator autoportret.”

Cornel Nistorescu – Almanahul “Flacara”, 1984

„Mainile” – colaj Pop Art realizat din 100 de decupaje
dimensiune 50 x 70 cm

>Un an la blog!

25 feb.

>

Tic-tac! Tic-tac! A trecut un an… Mai exact, 368 de zile de cand mi-am facut blogul. Poarta mea catre lume. Am incercat, cat am putut, sa va incant ochii cu desenele sau picturile mele si sufletul cu cele cateva cuvinte care le-au insotit mereu. Duioasa, taioasa, militanta sau indragostita, v-am impartasit si voua, timp de un an, o parte din trairile mele.

Mi-am facut si o gramada de prieteni in blogosfera. Unii pe care ii cunosteam de mai inainte, altii cu care nu am “vorbit” decat prin intermediul comentariilor. Dar vreau sa le multumesc tuturor pentru ca mi-au fost mereu aproape.

Cand am inspiratie, pictez. Cand simt nevoia, scriu. Stiu ca intotdeauna va fi cineva, acolo, sa-si arunce ochii peste munca mea… Unii, poate, trec indiferenti sau doar se uita la “poze”, altii au rabdarea sa ma citeasca si sa inteleaga mesajul. Mi s-a parut absurd, la ceas aniversar, sa va umplu capul cu statistici si cifre. Prefer sa va am alaturi de mine, in continuare, ca si pana acum. Multi, putini, sunteti cititorii, privitorii si spectatorii mei. Asta e tot ce conteaza pentru mine!

Ma-nclin in fata voastra, ca o balerina gingasa care si-a terminat dansul. Insa, cortina va continua sa se ridice! Incepe actul al doilea…

Va multumesc si va imbratisez!

„Ballerina” – pictura in acuarela
dimensiuni 30 x 42 cm

>Culoarea amintirilor

30 ian.

>



“Cand Natura se hotaraste sa zamisleasca o faptura cu adevarat frumoasa, pare sa-si dea silinta sa o faca desavarsita!” Armando Palacio Valdes


Amintirile, ca si visele, au intotdeauna cele mai puternice nuante. Cea mai colorata amintire o am de cand eram studenta in anul I. Inarmati cu ierbare si cu fluturalnite (asa le spuneam noi plaselor pentru prins insecte si fluturi), am fost dusi in prima aplicatie practica in zona Carpatilor nostri Orientali. Fiind boboci de anul I, eram ca niste buretei setosi de drumetii si informatii noi. Descopeream in fiecare zi cate o buruiana noua si denumirea ei in latina. Sfarsit de octombrie bland… Eram deja in autocare si ne pregateam sa ne intoarcem la Iasi pentru primele cursuri, dupa doua saptamani de incantare.


Amintirea de care va vorbeam o am din autocar, in momentul cand am iesit din zona padurilor de brad si molid. Am intrat dintr-o data intr-o feerica atmosfera, plina de o explozie de culoare. Trecuseram granita padurii de foiase, la o altitudine mai mica, iar copacii stateau drepti si erau impodobiti in culorile toamnei, ca soldatii din garda reginei Angliei. Am trait o emotie atat de puternica si aveam asa o parere de rau ca las padurile in urma, incat mi-au dat lacrimile. A fost prima oara cand aveam regrete ca ma intorc in “civilizatie”… Chiar si dupa atatia ani, daca inchid ochii, pastrez in gand imaginea vie a culorilor din acea toamna.


Imi place Natura, muntele, padurea si izvorul grabit si limpede. Niciodata nu m-a impresionat un zgarie-nori, oricat de inalt si de mare ar fi el, asa cum imi ramane intiparita in memorie imaginea unui versant golas de stanca sau mireasma unei poienite din inima padurii. Nu ar trebui sa uitam niciodata ca in spatele oricarui oras, ridicat din betoane si sticla, se afla intotdeauna Natura. O fiinta vie de care ne indepartam din ce in ce mai mult. De care uitam de fiecare data cand dam drumul la robinet sau pornim masina. Pe care o ignoram cu fiecare ambalaj de plastic aruncat la cosul de gunoi…


Nici nu ne dam seama de cat de mici si neputinciosi suntem in fata ei. Noi, cei din varful piramidei trofice, in “palatele” noastre indestructibile! E de ajuns ca Natura sa-si scuture o data fiinta, ca sa transforme in moloz orase intregi. E de ajuns sa planga o data cu lacrimi amare, ca sa inece o tara. E de ajuns sa-si sufle supararea din suflet, ca sa ne zboare acoperisul de deasupra capului. Si, in final, sa ne lase fara nimic…


Incet-incet, omenirea va fi fortata sa se intoarca din nou spre Natura. Sa-i lucreze pamantul ca sa aiba ce manca. Sa-i foloseasca lemnul uscat pentru a se incalzi. Sa-i ceara adapost pe vreme de furtuna… Oamenii nu vor mai avea atunci nevoie de bani si bijuterii si astfel nu-i vor mai rascoli maruntaiele, in cautare de aur si petrol.


Poate ca nu este decat un scenariu. O fila de poveste dintr-un viitor nu prea indepartat…


„Beyond the city” – colaj popart realizat din peste 20 de decupaje
dimensiune 32 x 37 cm

>Proprietarii de iluzii

21 ian.

>



“Realitatea este doar o iluzie, insa una foarte persistenta.” – Albert Einstein


Am ajuns la concluzia ca lumea care ma inconjoara arata ca si cum as privi-o printr-un ciob de sticla. Deformata, urata, disproportionata, hidoasa… Incerc deseori sa ma imbat cu apa rece si sa-mi spun ca totul nu este decat o iluzie optica. Si indepartez bucata de sticla din fata ochilor. Dar, nimic nu se schimba…


Timpurile pe care le traim si oamenii care ne conduc ne-au facut sa nu mai putem distinge frumosul din spatele tufelor de balarii. Am ajuns pana acolo incat, daca ne da cineva un telefon sa ne intrebe ce mai facem, ne gandim automat, aproape inconstient: “oare asta ce-o mai fi vrand de la mine?”. Ne-am invatat cu indivizi mincinosi, rai, josnici, incat orice urma de bunatate care mai exista intr-un om o privim cu scepticism.


Ne-am afundat atat de tare in mocirla asta romanesca! Nu ne mai vine sa credem pe nimeni si nimic. Nici c-o sa fie mai bine, nici c-o sa fie si mai rau. Am auzit din ce in ce mai multi oameni ca vor sa plece definitiv din tara. Nu, nu-s capsunari! Sunt medici, profesori, oameni care nu o duc nici acum foarte greu, dar care doresc sa le ofere macar copiilor sansa la o viata mai buna. Pentru ca in Romania au ajuns la concluzia ca nu se mai poate!


Sa fie oare atat de deformata realitatea? Sa fie oare de vina bucatica aceea de sticla sparta sau asta este crudul adevar? De promisiuni ne-am saturat, de minciuni nici nu mai zic. Ce rost ar mai avea sa aduci acum pe lume un copil, daca intuiesti traiul pe care poti sa i-l oferi, ca o povara?… Tinerii nu mai au nici un viitor, iar la cei trecuti de a doua tinerete ne gandim aproape cu mila.


Mai ramanem noi, generatiile de sacrificiu care nu mai au altceva de facut decat sa lupte in continuare. Sa-si ingroape batranii si sa incerce, atat cat mai pot, sa-i ridice pe tineri. Asta este aluatul din care suntem facuti! Dur, calit de toate loviturile incasate pe nedrept.


Cel mai mare iluzionist, insa, este pana la urma mintea noastra! In fiecare zi ne face sa credem ca de maine va fi mai bine. Ca de maine lucrurile se vor schimba. Ca de maine vom fi mai multumiti si mai fericiti. Ca de maine nu o sa mai fim mintiti in fata. Ca de maine ne va surade, mai des, norocul.

Suntem proprietari de iluzii…



„Proprietarul de iluzii I” – lucrare in tus
dimensiune 30 x 42 cm


>Priveste-ma in ochi!

17 ian.

>


Cand cineva nu intelege o privire, cu atat mai mult nu va intelege o lunga explicatie” – proverb arab.


De cand ma stiu, mi-a placut sa ma uit direct in ochii celui cu care vorbesc. Pe cei mai multi, insa, i-am vazut cum isi pleaca privirea intr-o discutie. Atentia sporita pentru detalii m-a ajutat foarte mult in a-i cunoaste foarte usor pe cei din jurul meu. Nu-mi trebuie decat un minut, doua, ca sa-mi dau seama daca un om este sau nu pe placul meu. Privirea este pentru mine ca un radar performant. Pot “citi” pe oricine, ca pe o carte deschisa, dupa cateva vorbe si priviri… Culmea e ca nu m-a inselat niciodata acest feeling primar! Daca un om nu-mi place din prima, poate sa faca si pe dracu-n patru sa-mi demonstreze ca n-am dreptate… Pana la urma isi da arama pe fata si imi dovedeste ca prima mea impresie nu m-a mintit. Am patit-o de prea multe ori ca sa nu-mi ascult instinctul!


Pentru mine, privirea celor care imi sunt aproape e ca o oglinda in care imi pot vedea sufletul. Felul meu de a fi… Privirea iubitului meu este un remediu garantat pentru orice suferinta a mea. E de ajuns sa se uite la mine duios ca sa-mi alunge toate tristetile sau nefericirile pricinuite de altii. Noi vorbim mult… Uneori si cateva ceasuri, dar de fiecare data, ne privim ochi in ochi, indiferent de tema discutiei. Cred ca abia asta inseamna sa comunici deschis cu cineva…


Un om care isi fereste privirea, ori este prea timid, ori are ceva de ascuns. Nu am avut niciodata incredere in oamenii care nu au curaj sa ma priveasca in ochi. Mi s-a intamplat sa fiu catalogata drept “prea tacuta” in anumite cercuri de cunostinte. Pentru ca de multe ori vorbesc prea putin… Insa, cei mai multi nu-si dau seama ca eu privesc foarte mult. Ii privesc si le analizez comportamentele si felurile lor de a fi. La final, prin sita trec prea multi si raman prea putini… Cei care ma cunosc indeajuns stiu ca pot, cu o simpla privire, sa “pun la punct” pe oricine. Si nu trebuie sa tip ca sa ma fac bine inteleasa.


De cele mai multe ori, in incercarea de a ne cunoaste pe noi insine, facem o mare greseala… Uitam sa privim tocmai acolo unde ne-am putea descoperi cel mai usor. In suflet! Atata timp cat nu ne intelegem si nu ne cunoastem, nu putem avea pretentia sa ne priceapa ceilalti… Vom ramane o vesnica enigma. Un puzzle din care lipsesc prea multe piese pentru a deveni un intreg…


100 eyes” – colaj popart realizat din peste 54 de decupaje
de dimensiune 50 x 42,5 cm

Din seria „100 de …” puteti sa mai trageti un ochi la „100 de motive sa zambesti”