Tag Archives: copilarie

Noapte de vis

24 dec.

E noaptea in care toate dorintele ar trebui sa se indeplineasca. E seara magica in care copiii cuminti asteapta cu sufletul la gura vizita lui Mos Craciun. E 24 decembrie in anul de gratie 2011. Ne-am facut oameni mari si a venit randul nostru sa le facem surprize celor mici.

Insa, undeva pe drum, am pierdut traditia, radacinile si identitatea noastra. Am uitat sa ne bucuram asa cum o faceam odinioara. Stratul gros de poleiala aurie, cu care era invesmantat batranul Craciun, s-a ros. Acum nu ne-a mai ramas decat sa-l peticim cu bucatele de hartie colorata ca sa nu se vada rugina. Purtam in spate o desaga greoaie, dar nu plina cu daruri, ci cu toate necazurile de peste an. Si ne-am obisnuit atat de mult cu ea, incat nici acum in Ajun, nu ne vine usor s-o aruncam cat mai departe de sufletul nostru.

Totusi, e noaptea in care ingandurarile si cuvintele ar trebui sa faca loc colindelor si iubirii. E vremea sa redevenim copii, sa ne bucuram de bradul impodobit si sa zambim din toata inima. Pentru cateva clipe sa oprim timpul pe loc si sa scoatem la lumina bunatatea si dragostea. Spiritul Craciunului exista in toti. Depinde de noi sa-i mentinem flacara vie.

Noaptea de vis incepe. Imbratisati-i pe cei dragi si impartiti ganduri bune. Vine Craciunul!

“… Si nu uita cand esti voios

Romane sa fi bun!…”

Portret de copil

Portret de copil

 

Little girl

Little girl

Cherry girl

Cherry girl

Little man

Little man

Fetita cu buburuze

Fetita cu buburuze

Blue sky

Blue sky

Requiem pentru o carte

8 sept.

Fiecare inceput de toamna imi aduce in suflet un strop de melancolie, o inclinare spre meditatie si un soi de parere de rau. Poate dupa vara, poate dupa verde, cu toate ca ochiul meu de artist este in extaz la vederea culorilor nemaipomenite ale acestui anotimp. Uneori imi alint starea si-i spun astenie. Si chiar de se vrea invizibila, tot isi lasa amprenta in ceea ce fac, in special in pictura. Aleg teme mai duioase, mai calde ori mai romantice.

Ultimul tablou se incadreaza perfect in atmosfera tomnatica a sufletului meu. “Cititoarea” reprezinta un nud de femeie tanara, care tine in brate o carte deschisa. Fundalul este intunecat tocmai pentru a-i scoate in evidenta albeata pielii si privirea pierduta, undeva in zare.

The reader

"The reader" - pictura in acuarele, dimensiune 27 x 35 cm

Citește în continuare

Cade cortina!

9 aug.

“Ca o piesa de teatru, asa este viata: nu intereseaza cat de mult a tinut, ci cat de frumos s-a desfasurat.” – Seneca

Ma apropii cu pasi grabiti spre 34. Mai am un pic. Simt ca Timpul se pregateste sa coboare cortina peste al treilea act din viata mea: tineretea. Primele doua acte din aceasta tragi-comedie existentiala au trecut in zbor: copilaria si adolescenta. Eram prea fascinata de luminile scenei si preocupata sa-i vad pe cei din jurul meu cum isi joaca rolul, ca sa-mi mai dau seama cat de rapid se scurgeau orele, zilele, anii…

Si-asa au trecut ierni, veri si primaveri de-a valma, cu miros de-acasa si gust dulce de nepasare inocenta. Am lasat in urma ciresele de la urechi, clinchetul de clopotei, literele alfabetului, emotiile primei iubiri si casa parinteasca. Am crescut mare, lucru pe care mi-l doream cu ardoare cand eram de-o schioapa. Habar n-aveam cate-am sa pierd, dar si cate lucruri noi voi castiga, mergand pe acest drum cu sens unic. Invatam replicile din mers si improvizam acolo unde lipsea scenariul.

Regizor bun, dar neiertator, viata a stiut cand sa fie blanda si sa-mi vorbeasca in soapta sau cand sa-mi dea cate-un sut in dos, ca sa pot inainta.

Rand pe rand, o parte din actorii principali alaturi de care eram obisnuita sa impart scena au disparut. Cred ca asta-i cea mai grea parte din procesul de maturizare. Odata cu tine, inevitabil, imbatranesc si cei dragi din jurul tau. Se retrag din lumina reflectoarelor, unul cate unul, si lasa in urma lor un loc gol pentru care nu exista dublura.

In timp, te perfectionezi si devii tu insuti maestru. Iti revine rolul de a-i invata pe cei tineri din propria experienta si de a le ghida primii pasi pe scena vietii. Intelepciunea nu vine, insa, fara sacrificii. La fiecare 365 de zile trebuie sa duci ofranda pe altarul existentei inca un an din viata ta. Sa-l arzi, fumul sa urce la cer, iar in urma sa nu mai ramana decat praf de stele.

Trebuie sa ma grabesc. S-a auzit gongul batand deja de doua ori, iar in curand se va lasa cortina. Nu plecati nicaieri! Artista se pregateste de actul al patrulea: a doua tinerete, dupa un scenariu original…

Red gloves

"Red gloves" - lucrare in tus si creion, dimensiune 30 x 42 cm

Joaca oamenilor mari

23 iul.

“Joaca este începutul cunoaşterii.” – George Dorsey

Ma intreb uneori de ce o parte din oameni, cand ajung mari, uita sa fie copilarosi si jucausi. Cred ca acea inocenta a copilariei ar trebui purtata, ca o pecete aplicata direct pe inima, toata viata. Ea ajuta sufletul sa nu imbatraneasca odata cu trupul, in timp ce anii se scurg nebanuiti.

Ce e rau in a fi usor alintat, din cand in cand? Ce-ar fi atat de deplasat daca ai alerga din nou dupa fluturi? De ce e atat de greu sa mai fii jucaus, dupa o anumita varsta si infinit mai usor sa fii privit ciudat de altii, daca indraznesti…

Si-acum imi place sa ma rostogolesc in iarba, sa fac coronite din flori sau baloane de sapun. Ma alint si-mi place sa fiu alintata. Uneori. As mai juca “de-a v-ati ascunselea”, daca as mai avea cu cine, sau “tara-tara, vrem ostasi”. As alerga o seara intrega, daca as mai putea, asa cum o faceam, zi de zi, cand eram tanc. Cu drag mi-aduc aminte de zilele fierbinti de vara, cand ne udam cu apa pana la piele… Sau in care eram in stare sa ma plimb, ore in sir, cu cercul, hipnotizata de miscarea lui.

Acum prioritatile sunt altele, iar varsta nu ma mai lasa sa fac multe lucruri. Daca as da ”in mintea copiilor” as risca sa fiu privita cu ochi critici de ceilalti, care ar putea crede ca imi patez statutul de “om mare”.

De ce sa nu mai plangi cand te doare sau sa razi cu pofta de-o prostie? De ce sa nu mai sari sotronul, atunci cand il intalnesti pe trotuar? Sau sa strambi din nas, in vazul tuturor, cand ceva nu-ti convine? Sunt multe lucruri care au devenit parca interzise, odata cu maturitatea…

Mi s-a intamplat sa vad doi vechi prieteni, ajunsi acum spre 40 de ani, care intalnindu-se pe strada, unul sa-l intampine cu un vesel “salut!”, iar celalat sa-i raspunda cu un sec “buna ziua”. Am senzatia ca unii oameni vor sa imbatraneasca inainte de vreme. Alunga orice urma a voiosiei de copil din suflet si se imbraca in haina sobra de „om mare”.

Odata cu trecerea anilor, ne pierdem inocenta, acea intelepciune primordiala pe care o primim mostenire, dar de care ne debarasam la primele semne ale transformarii intr-un adult. Sunt multe momente in viata cand, daca am privi totul prin ochii unui copil, cu siguranta am gasi solutii mai bune la unele probleme, iar anumite intamplari ar capata un cu totul alt sens.

Dar nu! Ne incapatanam sa fim oameni mari si ne incarcam desaga maturitatii cu tot soiul de belele, stres, nervi, responsabilitati.

Asa ca… nu vrei sa ne jucam? 😉

Fata cu fragute

"Fata cu fragute" - lucrare in acuarela dimensiune 27 x 35 cm

 

 

>Dor si doruri

17 mart.

>

“Dorul este focul care arde sperantele, dorintele, durerile… iar cenusa care ramane reprezinta amintirile…” Octavian Paler


Miroase a primavara! E vremea inceputurilor, dar, totodata, timpul in care nostalgia si astenia devin prietene foarte bune. Aceste doua copile zburdalnice ale primului anotimp ne dau de furca multora dintre noi.


Am momente cand ma cuprinde un dor nebun. Dor de verde, dor de soare, dor de munte, dor de copilarie, dor de viata… Pe mine dorul nu ma doare, pentru ca nu e dor de iubire. De ea am parte din plin in fiecare zi, la acceasi intensitate. E vorba despre alte nostalgii, ale unor momente trecute pe care nu mai am cum sa le experimentez. Sa simt din nou emotiile scolaritei care merge in clasa I. Sa ma cred stapana lumii pentru ca tocmai am implinit 18 ani. Sa adulmec, de la poarta, mirosul placintelor cu branza facute de bunica…


Dorurile ma napadesc si ma cuprind ca o plasa de pescar. Ele vin si pleaca. Lasa in urma doar parfumul unor emotii de prea mult timp trecute. Mi-e dor de vacanta de vara, de culorile ireale ale toamnelor de altadat’, de serile in care ma plimbam pe Copou in miros de tei. Mi-e dor de tacere, de frumusete, de timp. Mi-e dor de mine, cea de la 20 de ani. De clipele acelea magice, pe care numai tineretea le ofera, cand n-aveam nici o grija si o lume intreaga se intindea la picioarele mele…


Dor si doruri. Nu dureaza mult, dar isi au radacinile adanc infipte in amintiri placute. Sunt sarea si piperul vietii. Cu ele, poate devin mai visatoare, dar fara ele as risca sa pierd esenta umana. Mai puternic sau mai sfios, dorul ma ajuta sa nu uit. Locuri, oameni, intamplari, sentimente.


Asa ca, le las sa-si faca de cap! Primavara mai mult decat oricand. Sunt binevenite pentru ca sunt dorurile mele. Prin ele ma definesc ca om. Cu ele reusesc sa ma furisez din lumea in care traiesc zi de zi. Ele ma ajuta sa creez si sa nu devin parte integranta a turmei.


Aleanuri, nostalgii, melancolii, doruri, veniti! Usa va este larg deschisa…

„Dor de munte” – lucrare in acuarela
dimensiune 21 x 30 cm

>Clepsidra cu amintiri

19 feb.

>

“Cu cat s-a scurs mai mult nisip prin clepsidra vietii noastre, cu atat mai clar ar trebui sa vedem prin ea.” Jean Paul Friedrich Richter


Incerc sa zaresc primavara printre fulgii mari de zapada. In casa miroase a placinte calde, iar sufletul meu zburda din nou printre firele de nisip ale amintirilor. Din cand in cand, intorc clepsidra vietii. Vreau sa calatoresc in timp, pana la acele momente ramase prafuite undeva, intr-un colt de memorie.


Ninsoarea de afara ma intoarce cu gandul la iernile copilariei. Atunci imi placea aceasta perioada din an… Era anotimpul derdelusului, a batailor cu bulgari, a cazematelor, a turturilor de gheata de la streasina casei. Era vremea Craciunului, a lui Mos Gerila si a Anului Nou. Dar mai era si timpul celor mai mari nazbatii…


Ma si vad de vreo opt-noua ani, cand intr-o iarna m-am dus cu un var de-al meu sa ne tragem pe gheata. Balta noastra se transformase intr-un veritabil patinoar. Saniute, papuci cu talpa fina, cazaturi in fund si rasete cat cuprinde. Toate bune si frumoase pana in momentul in care ne-am aventurat spre stufaris, iar gheata s-a crapat sub greutatea noastra. Ne-am trezit pana la brau in apa rece si namol. Varu-meu, mai curajos si mai aproape de mal, a iesit primul si m-a tras si pe mine afara. Cred ca soarta l-a impins sa devina, peste ani, pompier. Atunci a fost prima oara cand s-a manifestat in el pornirea de salvator…


Va dati seama, in schimb, ce fete au facut mamele noastre cand am intrat in curte, uzi leoarca si plini de mal pana la gat. Scena de stop cardiac si nu alta! Nu stiau, bietele de ele, ce sa faca mai intai. Sa ne traga o chelfaneala zdravana sau sa se bucure ca n-am patit nimic. Inocenta varstei ne-a facut sa nu realizam prin ce primejdie am trecut, pana n-am ajuns acasa si-am vazut reactia mamelor noastre. De-atunci, balta a ramas pentru noi taram interzis. Aveam voie doar sa ne uitam… Turbam de ciuda cand ii vedeam pe alti copii cum se joaca pe gheata.


Au trecut peste noi multe ierni. Am devenit oameni mari, cu familie, responsabilitati, copii, griji si cu… amintiri! Ganduri frumoase care ne coloreaza griul de zi cu zi. Oaze pline de seva de care avem nevoie pentru a merge mai departe. Ne ancoram puternic in amintiri ca sa nu fim luati de talazul existentei cotidiene si pentru a capata forta necesara de a razbi in viata. Un om care isi pierde memoria, cred ca-si pierde definitiv si sufletul. Ramane atarnat intr-un cui din negura timpului. Devine o clepsidra fara nisip…


„Clepsidra amintirilor” – lucrare mixta in creion si creioane colorate
dimensiune 20 x 30 cm

>Culoarea amintirilor

30 ian.

>



“Cand Natura se hotaraste sa zamisleasca o faptura cu adevarat frumoasa, pare sa-si dea silinta sa o faca desavarsita!” Armando Palacio Valdes


Amintirile, ca si visele, au intotdeauna cele mai puternice nuante. Cea mai colorata amintire o am de cand eram studenta in anul I. Inarmati cu ierbare si cu fluturalnite (asa le spuneam noi plaselor pentru prins insecte si fluturi), am fost dusi in prima aplicatie practica in zona Carpatilor nostri Orientali. Fiind boboci de anul I, eram ca niste buretei setosi de drumetii si informatii noi. Descopeream in fiecare zi cate o buruiana noua si denumirea ei in latina. Sfarsit de octombrie bland… Eram deja in autocare si ne pregateam sa ne intoarcem la Iasi pentru primele cursuri, dupa doua saptamani de incantare.


Amintirea de care va vorbeam o am din autocar, in momentul cand am iesit din zona padurilor de brad si molid. Am intrat dintr-o data intr-o feerica atmosfera, plina de o explozie de culoare. Trecuseram granita padurii de foiase, la o altitudine mai mica, iar copacii stateau drepti si erau impodobiti in culorile toamnei, ca soldatii din garda reginei Angliei. Am trait o emotie atat de puternica si aveam asa o parere de rau ca las padurile in urma, incat mi-au dat lacrimile. A fost prima oara cand aveam regrete ca ma intorc in “civilizatie”… Chiar si dupa atatia ani, daca inchid ochii, pastrez in gand imaginea vie a culorilor din acea toamna.


Imi place Natura, muntele, padurea si izvorul grabit si limpede. Niciodata nu m-a impresionat un zgarie-nori, oricat de inalt si de mare ar fi el, asa cum imi ramane intiparita in memorie imaginea unui versant golas de stanca sau mireasma unei poienite din inima padurii. Nu ar trebui sa uitam niciodata ca in spatele oricarui oras, ridicat din betoane si sticla, se afla intotdeauna Natura. O fiinta vie de care ne indepartam din ce in ce mai mult. De care uitam de fiecare data cand dam drumul la robinet sau pornim masina. Pe care o ignoram cu fiecare ambalaj de plastic aruncat la cosul de gunoi…


Nici nu ne dam seama de cat de mici si neputinciosi suntem in fata ei. Noi, cei din varful piramidei trofice, in “palatele” noastre indestructibile! E de ajuns ca Natura sa-si scuture o data fiinta, ca sa transforme in moloz orase intregi. E de ajuns sa planga o data cu lacrimi amare, ca sa inece o tara. E de ajuns sa-si sufle supararea din suflet, ca sa ne zboare acoperisul de deasupra capului. Si, in final, sa ne lase fara nimic…


Incet-incet, omenirea va fi fortata sa se intoarca din nou spre Natura. Sa-i lucreze pamantul ca sa aiba ce manca. Sa-i foloseasca lemnul uscat pentru a se incalzi. Sa-i ceara adapost pe vreme de furtuna… Oamenii nu vor mai avea atunci nevoie de bani si bijuterii si astfel nu-i vor mai rascoli maruntaiele, in cautare de aur si petrol.


Poate ca nu este decat un scenariu. O fila de poveste dintr-un viitor nu prea indepartat…


„Beyond the city” – colaj popart realizat din peste 20 de decupaje
dimensiune 32 x 37 cm

>Cel mai de pret dar

7 nov.

>


M-am nascut sub o stea norocoasa. O stea care nu a incetat niciodata sa-mi lumineze calea. Sa-mi indrume pasii. Ma uit acum la mine si-mi place ceea ce vad. Imi place cum sunt si unde-am ajuns. Sunt impacata cu mine insami si cu cei din jur. Stiu cine sunt si ce vreau de la viata.

Inca din prima clipa cand am deschis ochii, am vazut langa mine IUBIREA. O iubire sincera izvorata din suflete deosebite. Fiind mezina familiei, cred ca am fost un pic rasfatata si de soarta. De primii ani ai copliariei imi amintesc vag. Am mai umplut din amintiri cu ceea ce-mi povesteau ai mei cand ne uitam pe poze. Un copil balai cu ochii mari si jucausi. Mama-mi zice ca am fost cuminte si nu vad de ce as contrazice-o! Mi-aduc aminte doar ca veneam cu rochita mozolita de la joaca, iar vecina noastra imi spunea tot timpul “vai, ce te-ai murdarit!”. Eu aveam invariabil, de fiecare data, acelasi raspuns: “las’ ca pala mama!”…

M-am ridicat dintr-o familie modesta, dar am avut o copilarie fericita. Dragostea parintilor, a fratilor si a bunicii, cu care am crescut in aceeasi curte, mi-a insotit toata dezvoltarea mea ca om. Din cand in cand imi vin in minte imagini si intamplari care uneori ma amuza, alteori fac sa-mi lacrimeze ochii. Crampeie, franturi din cea mai frumoasa si lipsita de griji perioada a vietii…

Draga de mama, cum se trezea dimineata inaintea tuturor ca sa ne pregateasca hainutele pentru scoala si nelipsitul, dar sanatosul mic dejun cu ceai sau lapte cu nechezol si friganele. Sau cum nu inchidea un ochi toata noaptea cand eram bolnaviori, cu toate ca a doua zi se ducea la munca. Cum a facut ea, impreuna cu noi, 40 de ani de scoala…


„Cei 3 muschetari” – Irina, Costin si mezina de mine


Cum as putea sa nu mi-l amintesc pe tata, Dumnezeu sa-l odihneasca in pace, cum invartea clatitele in aer cu tigaia, iar noi ne repezeam razand la farfurie, imediat cum termina una de facut? Cum as putea sa-l uit cand, de fiecare data cand desenez, ma gandesc ca acest har il am mostenire de la el. Spirit creator si plin de dragoste pentru noi, nu lasa sa treaca neobservat nici un 1 sau 8 martie sau vreo zi de nastere. Chiar daca stateam mai prost cu banii, oricare dintre noi primea o mica atentie si o felicitare facuta de mana lui, insotita de cateva cuvinte duioase…


„Cu drag, taticu”


Bunica mea, Mamaia cum ii spuneau toti nepotii, s-a dus langa ingeri acum vreo 9 ani, insa mereu am senzatia ca de undeva de acolo, ma vegheaza in continuare. Femeie puternica, dreapta si ramasa vaduva de tanara a crescut singura 5 copii. De ea imi amintesc de fiecare data cu mare drag… Cum ma descanta de deochi cu carbuni din soba, cum imi dadea, pe ascuns, cate-un banut cand veneam acasa de la facultate (cu toate ca avea o pensie de nimic de la CAP) sau cum m-a invatat sa strang masa… Imi spunea ca Maica Domnului sta in genunchi cat mananci si nu se ridica pana nu ti-ai strans si ultima firmitura de paine!


„Patru generatii” – de la stanga la drepta:
Mama, nepoata Alexandra, Irina si Mamaia



Steaua mea norocoasa continua sa ramana cu mine. Am avut sansa sa intalnesc iubirea vietii mele si o data cu ea sa intru intr-o familie la fel de frumoasa, de plina de iubire si de unita. Cel mai de pret dar pe care il am este familia. Ea este iubire, intelegere si sprijin neconditionat! Iar si iar…

Cat mai suntem, cat mai sunt,

Mangaiati-i pe parinti.”

… spunea Maestrul Paunescu, plecat si el dintre noi… Plecat poate sa reintregeasca Cercul Poetilor Disparuti, care acum ii mai recita versuri doar lui Dumnezeu…


Un dar nepretuit, pe care l-am primit de curand, este tabloul care mi-a colorat copilaria. Un desen facut de tata si care a ajuns la mine acum 2 saptamani, datorita surioarei mele dragi si iubite, Irina. Multumesc din suflet! Tuturor…


„Bamby”- tabloul cu care am crescut…


… si cu toate ca nu-l mai vazusem de ani buni, a fost sursa de inspiratie pentru prima mea pictura murala:




>Anotimpuri

7 sept.

>


In miezul iernii am invatat, in cele din urma, ca in mine exista o invincibila vara” – Albert Camus


Mi-a ajuns! Unde ma-ntorc dau peste prostie, ipocrizie, idiotenie, rautate, saracie, criminali, mincinosi si hoti. Gata! Simt ca neuronii mei nu mai suporta.


Sufletul si ochii mei plang dupa FRUMOS. Cuvinte, imagini, sentimente… Am realizat ca am uitat sa ma bucur de frumusetea domneasca a unei flori de camp, de un apus de soare parguit, de maretia apasatoare a unui copac batran, de zambetul sincer si nevinovat al unui copil.


Vreau din nou sa fiu incantata de micile detalii ale naturii. De Iarna, de Vara, de Primavara si… de ce nu, de Toamna! Sunt anotimpurile noastre, cu tot farmecul lor, pe care am uitat sa le admiram. Pana acum cativa ani ma bucuram ca un copil Primavara, cand natura oferea un regal de verde. Sufletul si inima mi se incarcau de culoarea cruda a ierbii si a frunzelor. Florile isi etalau mandre in fata mea, ca fetele la un concurs de mis, culorile si miresmele. Stiam sa ascult povestile adunate de-a lungul iernii in izvoarele care susurau… Mi-am inchipuit intotdeauna Primavara ca pe o faptura feciorelnica, dar si foarte curioasa!


Vreau din nou sa-mi alinte simturile Vara, anotimpul care mi-e cel mai drag. Anotimpul in care m-am nascut si cu care am o relatie aparte. Pana si vara vietii noastre, este perioada in care suntem la apogeul fizic si mental. Totodata, este si vremea vacantelor, cand lasi in urma tot ce te-a macinat un an de zile si te duci, fara ganduri dupa tine, in sanul naturii. Sa-i vezi maretia si sa te incarci cu energie curata.


Despre Toamna? Numai cuvinte de lauda. Nu vreau s-o mai privesc doar ca pe o perioada in care ploua, e rece, vremea e mohorata iar frunzele se astern resemnate la picioarele noastre… Vreau sa-i vad paleta de culori cu care natura, artist de seama, picteaza viata in jurul nostru. Vreau sa ma gandesc la Toamna ca la merele coapte sau ca la mirosul de struguri, gata de cules…


Se vede-n zare si Iarna… Las-o sa vie, sa ne invaluie pe toti cu lacrimi inghetate, sculptate in ochii de zei. Sa stearga din noi toate pacatele! Iar eu sa stau la gura sobei si s-o ascult pe mama depanand povesti de altadata, in timp ce pregatim turtele cu nuca si cozonacii pentru Craciun.


Daca faci un mic efort de imaginatie poti sa dai la o parte, macar pentru putin timp, uratenia din jurul tau. Atunci ramai doar cu lucrurile frumoase care te inconjoara. Ai sa descoperi ca, de fapt, ele nu au disparut niciodata. Raman acolo pana deschizi din nou ochii mari… si le vezi!


Materia prima pentru colaj…

Sexy seasons” – colaj pop-art de mari dimensiuni 58 x 34 cm,
realizat din 90 de decupaje


P.S.: La cum arata fetele astea, e un calendar care nu mai are nevoie de zile, saptamani sau date…

>Labirintul singuratatii

19 iul.

>


Singuratatea nu este o victorie inaintea celorlalti, ci e de fapt un naufragiu personal” – Octavian Paler


Nu mi-a placut niciodata singuratatea. Am incercat mereu sa am in preajma mea oameni dragi, oameni placuti. Poate datorita faptului ca, fiind cea mai mica din familie, eram tot timpul in centrul atentiei alor mei. Nu-i pot intelege si pace, pe cei care isi doresc cu tot dinadinsul sa fie singuri pentru perioade mari de timp, doar cu gandurile si cu tabieturile lor.


Exista o mare diferenta intre a fi singur si a te simti singur. Sunt situatii in care solitudinea este o stare de fapt si nu o alegere. Cei mai loviti de asta sunt oamenii in varsta. La un moment dat isi pot pierde partenerul de viata, langa care au trait zeci de ani. In aceasta situatie, singuratatea vine neintrebata si nedorita. Ei se resemneaza cu aceasta stare de spirit si isi revarsa toata nevoia de afectiune si de atentie asupra familiei (copii si nepoti).


Sa nu uitam totusi ca singuratatea este si o emotie umana obisnuita, experimentata de fiecare dintre noi. Nu este un defect! Exista si acele clipe cand e important sa fii singur. Sunt momentele in care te aduni, te reculegi, te rogi…


Prefer, totusi, ca aceste momente sa fie scurte pentru mine. Mai usor ma adun si ma remontez intr-o discutie, decat sa raman singura cu gandurile mele. Pentru mine singuratatea e ca o boala. Dureroasa si care nu trece cu pastile. Cred ca solitudinea nu se ataseaza de un om, decat daca acesta tine foarte mult la ea. Slava cerului ca putine au fost momentele cand am fost cu adevarat singura. Pentru ca singura nu-mi place sa ma plimb, sa mananc, sa ies la un suc, sa dorm… In izolare nu interactionez, nu comunic. Nu fac altceva decat sa ma cert cu mine si cu Dumnezeu. Si uneori sa creez, stiind ca, in camera de alaturi, iubitul mea alunga toata insingurarea si ma ajuta de fiecare data sa ies din labirint…

Solitude” – lucrare mixta in creion si tus
dimensiune 30 x 42 cm

>Copilarie cu cirese la urechi

13 mai

>

Un copil poate oricand sa invete un adult trei lucruri: cum sa fie multumit fara motiv, cum sa nu stea locului niciodata si cum sa ceara cu insistenta ceea ce isi doreste.” – Paulo Coelho





Am avut o copilarie fericita! Si lipsita de griji. O copilarie cu sotron, cu de-a v-ati ascunselea, cu flori, fete sau baieti, cu tara-tara, vrem ostasi. N-am avut televiziune decat cu ora, n-am avut calculator si internet, n-am avut telefon mobil sau mp3-player. Cu toate astea, ma gandesc cu drag la anii inocentei: jucariile “mostenite” de la fratii mai mari, coronitele facute din flori culese de pe marginea drumului, patura agatata ca un cort in gard, juliturile de la genunchi, mentosanele sau eugeniile cumparate de la cofetarie cu ratia, povestile “Noapte buna, copii!” de la radio, desenele animate cu Pic si Poc, sau lectiile facute, uneori, la lumina lumanarii. Nu ne duceau parintii la scoala cu masina. Nu mancam snaksuri, chipsuri sau McDonald’s. Nu aveam Hannah Montana sau NFS.



Nu aveam multe din lucrurile pe care le au copiii din ziua de azi. Si totusi nu duceam lipsa de nimic. Nu ne plictiseam niciodata. Eram fericiti! Iar ciresele ne atarnau la urechi…







Fetita cu cirese” – lucrare mixta in creion, culori pastel si carbune

(dimensiune- 42 x 30 cm)

(etape de lucru si desenul final)