Arhiva | Desene in creion RSS feed for this section

Lectia de pictura – Pop Art

23 Apr

La inceputul anilor ‘60, aparea curentul Pop Art - arta publicului larg. Reprezentantii lui au incercat sa inlocuiasca arta abstracta cu un nou tip de realism, folosind in compozitiile lor obiecte din viata cotidiana, reproduceri din reviste, ilustrate, fotografii, ridicand la nivel de conceptie artistica combinatiile unite intamplator.

Avandu-si inceputurile in Marea Britanie si atingand apogeul in America, spre sfarsitul deceniului 7, miscarea Pop Art preia imaginile din celelalte forme de arta populara: publicitate, benzi desenate, arta urbana, cinema. Miscare ironic-contestatara, Pop Art-ul si-a pastrat conotatia protestatara in multe alte domenii, nu numai in arta.

Cea mai notabila personalitate Pop Art a fost Andy Warhol. El initiaza seria “Sticlele de Coca-Cola” si “Cutiile de conserve”, reprezentari ale obiectelor de uz casnic, produse industriale sau motive de reclama. Ulterior el insereaza in pictura sa fragmente de benzi desenate, cu structuri rezistente sau elastice si chiar reproduce, in unele lucrari, obiecte de dimensiuni reale.

Primele expozitii ale curentului Pop Art american declanseaza o reactie negativa in randul publicului. Cu timpul, insa, aceasta directie incepe sa fie tratata cu seriozitate, gratie expozitiei consacrate colajului si asamblajului, organizata de Museum of Modern Art din New York.

Miscarea Pop Art este una dintre cele mai colorate si “jucause” miscari artistice ale secolului trecut. Inspirata de bogatia imagistica a societatii de consum, ea a intrat rapid si in domenii ca moda sau design interior, ramanand pana in zilele noastre un reper stilistic constant.

Ludica si optimista, chiar daca usor ironica, miscarea Pop Art a adus un strop de frivolitate necesara intr-o lume inca marcata de iesirea din razboi. In zilele noastre, ea constituie o oaza permanenta de culoare in mijlocul “desertificarii” minimaliste.

“Red shoes boulevard” – colaj Pop Art realizat din 41 de decupaje
dimensiune 35 x 25 cm

“Disco night fever” – pictura Pop Art realizata in acuarela
dimensiune 21 x 32 cm

>Dor si doruri

17 Mar

>

“Dorul este focul care arde sperantele, dorintele, durerile… iar cenusa care ramane reprezinta amintirile…” Octavian Paler


Miroase a primavara! E vremea inceputurilor, dar, totodata, timpul in care nostalgia si astenia devin prietene foarte bune. Aceste doua copile zburdalnice ale primului anotimp ne dau de furca multora dintre noi.


Am momente cand ma cuprinde un dor nebun. Dor de verde, dor de soare, dor de munte, dor de copilarie, dor de viata… Pe mine dorul nu ma doare, pentru ca nu e dor de iubire. De ea am parte din plin in fiecare zi, la acceasi intensitate. E vorba despre alte nostalgii, ale unor momente trecute pe care nu mai am cum sa le experimentez. Sa simt din nou emotiile scolaritei care merge in clasa I. Sa ma cred stapana lumii pentru ca tocmai am implinit 18 ani. Sa adulmec, de la poarta, mirosul placintelor cu branza facute de bunica…


Dorurile ma napadesc si ma cuprind ca o plasa de pescar. Ele vin si pleaca. Lasa in urma doar parfumul unor emotii de prea mult timp trecute. Mi-e dor de vacanta de vara, de culorile ireale ale toamnelor de altadat’, de serile in care ma plimbam pe Copou in miros de tei. Mi-e dor de tacere, de frumusete, de timp. Mi-e dor de mine, cea de la 20 de ani. De clipele acelea magice, pe care numai tineretea le ofera, cand n-aveam nici o grija si o lume intreaga se intindea la picioarele mele…


Dor si doruri. Nu dureaza mult, dar isi au radacinile adanc infipte in amintiri placute. Sunt sarea si piperul vietii. Cu ele, poate devin mai visatoare, dar fara ele as risca sa pierd esenta umana. Mai puternic sau mai sfios, dorul ma ajuta sa nu uit. Locuri, oameni, intamplari, sentimente.


Asa ca, le las sa-si faca de cap! Primavara mai mult decat oricand. Sunt binevenite pentru ca sunt dorurile mele. Prin ele ma definesc ca om. Cu ele reusesc sa ma furisez din lumea in care traiesc zi de zi. Ele ma ajuta sa creez si sa nu devin parte integranta a turmei.


Aleanuri, nostalgii, melancolii, doruri, veniti! Usa va este larg deschisa…

“Dor de munte” – lucrare in acuarela
dimensiune 21 x 30 cm

>Intoarcerea la inocenta

12 Mar

>

“Simplitatea este sofisticarea extrema” – Leonardo da Vinci


In ultimul secol omenirea si-a complicat existenta atat de mult, incat oamenii si-au uitat, pur si simplu, originile sanatoase. Daca pana nu demult omul traia intr-o comuniune absoluta cu natura, odata cu revolutia industriala a inceput si declinul. Stiu, e un paradox. Tehnologiile au fost inventate pentru a ne face viata mai usoara dar, pe de alta parte, tot ele ne-au facut sa ne indepartam de adevaratul sens al vietii. Pe altarul progresului se jertfesc cele mai de pret lucruri: simplitatea, respectul, naturaletea si bunatatea. In fiecare zi ne pierdem cate un strop de suflet curat.


Exista acum doua lumi complet diferite. Una simpla, lejera, apropiata de natura si una cu extrem de multe complicatii. Chiar daca beneficiem de caldura centralizata, de avantajul unui transport rapid cu masina, de mancarea semipreparata pe care nu mai trebuie s-o producem, ci o gasim pe rafturile magazinelor, de televiziunea in timp real sau de internet, totusi viata noastra nu s-a simplificat. Avem din ce in ce mai putin timp se ne bucuram de adevaratele valori si principii.


Ceea ce ma intristeaza, de multe ori, este faptul ca pe un om simplu, de la tara, societatea are tendinta de a-l clasifica drept prost. Simplitatea a devenit un soi de stigmat in epoca asta moderna. Unele personaje scolite, cu doua-trei facultati si cu nenumarate masterate, uita ca radacinile arborelui lor genealogic sunt infipte adanc in basicul existential. Lumea de azi a dezvoltat o teribila aversitate pentru simplitate. Oamenii nu o mai accepta si le este foarte greu s-o inteleaga.


Totusi, in valtoarea asta data pe rapid inainte, sunt tot mai multi cei care tanjesc sa se reintoarca in sanul naturii si la un trai nefiresc de simplu. Sunt acei oameni care s-au saturat de fuga nesfarsita dupa bani, de lipsa timpului pentru sine si de mocirla in care s-a transformat societatea asta “multilateral dezvoltata”…


Pe parcursul vietii, un om este capabil sa-si desavarseasca nenumarate calitati: sa fie generos, politicos, curajos sau cumpatat. Una singura este mai presus de toate, e mai mult decat o virtute. E simplitatea. Un om simplu traieste si nu se preface. Un om simplu nu-si pierde niciodata respectul fata de semeni si de Dumnezeu. Fiinta aceea simpla are mai mult simt practic si un instinct de conservare mai ridicat decat un etaj intreg de corporatisti educati. Acel om simplu traieste, dintr-o zi, mai mult decat noi. Viata simplificata devine, astfel, un ideal pentru multi. E acel trai care nu te transforma, peste noapte, intr-un batran ce-si deplange zilele netraite la timpul lor . E acea fireasca existenta, care iti inapoiaza inocenta….

“Return to innocence” – lucrare in acuarela
dimensiune 21 x 30 cm

>Maretia unei clipe

8 Mar

>

“Clipa, intarzie putin, esti atat de frumoasa…” - Goethe


Am luat in palme clipa de singuratate si am asezat-o langa o stea. Invaluita in lumina ei blanda, i-au crescut aripi de fluture si a inceput sa zboare. Nu mai era singura! Milioane de clipe zburdau vesele pe langa ea. De undeva de sus, le veghea jocul parintele lor, Timpul. Bland si intelept, le dadea clipelor de singuratate lectia vietii… Cu rabdarea lui ancestrala, o invata pe fiecare in parte cum sa-si traiasca scurta existenta efemera.


Am clipit. Si inca o clipa din viata mea s-a transformat in fluture si zboara! Celelate stau cuminti pe banca si isi asteapta randul. Unele sunt mai nerabdatoare si bat din picioare sau isi framanta mainile. Altele, stau sfioase si zambesc in coltul buzelor. Fiecare, insa, stie ca ii va veni randul sa se prinda in hora nesfarsitei treceri…


Odata cu zborul lor, le pierdem pentru totdeauna. Ca pe un puf de papadie, pe care adierea de vant ti-l fura miseleste. Legea batranului Timp nu mai permite niciuneia sa se mai intoarca la noi. Nici macar o singura data… Ramane din ea numai o umbra, care se imbraca in haina amintirilor si se aseaza la locul ei, in sertarele memoriei.


Nu stii niciodata care-i prima ta clipa, dar nici ultima. De aceea trebuie pretuita fiecare. Ca si cum ar fi un mic margaritar, care da vietii sens si valoare. Bunatatea, intelepciunea, bucuria, iubirea, nu sunt altceva decat acumulari de nestemate. De clipe carora li s-a acordat rabdarea, atentia si respectul cuvenit.


Fie ca este vorba de o clipa de singuratate, de iubire, de sinceritate, de adevar, de neatentie, de bucurie, toate se aseaza pe un sirag lung de margele. Cu aceste podoabe se imbraca Universul. Fiecare clipa isi are locul, timpul si rostul ei. Le pierdem incontinuu, dar le si castigam in fiecare zi, deopotriva…

“Storm” – lucrare in carbune

dimensiune 30 x 42 cm


>Je ne regrette rien!

2 Mar


“Cine se preocupa sa regrete trecutul, pierde prezentul si pune in pericol viitorul” – Francisco de Queveda


Nu am regretat niciodata ceva din trecutul meu. Ce-am facut sau ce n-am reusit sa fac. Orice lucru pozitiv a fost un pas inainte. Cu fiecare greseala comisa, primeam de la viata un sut in fund. Tot un pas inainte! Am invatat atat din victorii, cat si din esecuri. Am trecut si prin momente grele, clipe de singuratate, lacrimi si tristeti… Dar, intotdeauna, memoria a facut selectie in ele si le-a bagat intr-un saculet, croit special pentru ele. Am ramas cu amintirile placute, calde, pline de iubire si fericire. Nu mi-a fost teama niciodata s-o iau de la zero. Am avut mereu puterea sa ma ridic de jos, sa ma adun, sa ma scutur de praf si sa merg mai departe.


Cred ca sunt unele momente cand viata te incearca un pic mai tare. Vrea sa vada cu cine are de-a face! Prin astfel de clipe am trecut cand am terminat facultatea. Patru ani de munca, invatatura si ceva distractie. Sa nu uitati, totusi, ca asta se intampla acum 12 ani… Parintii mei aveau venituri modeste si nu ma puteau sustine total financiar, pe timpul scolii. Asa ca, pentru a studia mai departe, am fost nevoita sa pun osul la treaba si mintea la contributie. Voiam bursa de merit si loc de cazare in camin. Si astea nu se puteau obtine decat cu note mari. Eram si mandra. Nu voiam sa aplic pentru bursa sociala. Voiam bursa de merit si-am avut-o. Timp de 4 ani.


Momentul de cumpana a fost cand m-am vazut somera cu diploma si licentiata, pe deasupra. Aveam de ales. Fie imi gaseam un loc de munca oarecare si ramaneam in Iasi, incercand sa-mi duc zilele una dupa alta, fie ma intorceam acasa. Dilema asta cred ca o au foarte multi tineri care termina scoala. A te intoarce in casa parinteasca, de unde iti luasesi zborul cu cativa ani mai devreme, reprezinta pentru multi un pas inapoi. Nu si pentru mine. Dupa o incercare esuata de a fi ospatar, pentru o ora, m-am urcat in personalul de Adjud si am plecat la Roman. Fie ce-o fi! Hotararea am luat-o fara sa-mi fac prea multe procese de constiinta.


Destinul m-a pus atunci sa dau cu zarul si am ales calea potrivita. Viata mi-a aratat, pana la urma, ca nu am gresit. Nu am avut nici o urma de regret ca m-am intors de unde-am plecat si ca am fost nevoita s-o iau de la capat. In nici trei luni de la absolvire, ma angajam la radioul local. Nu aveam nici cea mai vaga idee despre ce aveam sa fac. Am dat o noua fila din viata mea si multe lucruri frumoase aveau sa mi se intample. Dar, despre toate astea, va voi povesti cat de curand…





“Parisienne” – lucrare mixta in creion, creioane colorate si tus

dimensiune 30 x 42 cm



Si la final, o piesa draga sufletului meu: Edith Piaf – “Non, Je ne regrette rien”




>Un an la blog!

25 Feb

>

Tic-tac! Tic-tac! A trecut un an… Mai exact, 368 de zile de cand mi-am facut blogul. Poarta mea catre lume. Am incercat, cat am putut, sa va incant ochii cu desenele sau picturile mele si sufletul cu cele cateva cuvinte care le-au insotit mereu. Duioasa, taioasa, militanta sau indragostita, v-am impartasit si voua, timp de un an, o parte din trairile mele.

Mi-am facut si o gramada de prieteni in blogosfera. Unii pe care ii cunosteam de mai inainte, altii cu care nu am “vorbit” decat prin intermediul comentariilor. Dar vreau sa le multumesc tuturor pentru ca mi-au fost mereu aproape.

Cand am inspiratie, pictez. Cand simt nevoia, scriu. Stiu ca intotdeauna va fi cineva, acolo, sa-si arunce ochii peste munca mea… Unii, poate, trec indiferenti sau doar se uita la “poze”, altii au rabdarea sa ma citeasca si sa inteleaga mesajul. Mi s-a parut absurd, la ceas aniversar, sa va umplu capul cu statistici si cifre. Prefer sa va am alaturi de mine, in continuare, ca si pana acum. Multi, putini, sunteti cititorii, privitorii si spectatorii mei. Asta e tot ce conteaza pentru mine!

Ma-nclin in fata voastra, ca o balerina gingasa care si-a terminat dansul. Insa, cortina va continua sa se ridice! Incepe actul al doilea…

Va multumesc si va imbratisez!

“Ballerina” – pictura in acuarela
dimensiuni 30 x 42 cm

>Sa credem in ingeri…

23 Feb

>

Caci El va porunci ingerilor Sai sa te pazeasca in toate caile tale si ei te vor duce pe maini, ca nu cumva sa-ti lovesti piciorul de vreo piatra.” Psalmul 91, Scriptura.


Intr-o singura clipa, viata unui om se poate schimba brusc sau se poate termina. E de ajuns o secunda de neatentie si toata lumea ta se intoarce cu susul in jos… Nu trebuie sa fie vineri 13 sau marti, cu ale lui 3 ceasuri rele. Traiesti, pana intr-un moment, cu convingerea ferma ca, tie sau celor dragi tie, nu vi se poate intampla nimic rau. Insa, clipa fatidica loveste la intamplare si pe oricine…


Acum doua zile, nepotul meu, micul artist, a fost lovit de o masina, la doar cateva minute dupa ce plecase de la mine. Urletul de disperare al mamei lui m-a scos din casa in cateva secunde. N-am stiut ca e ea… Cred ca legatura puternica dintre noi m-a facut sa simt asta! Intr-o secunda de neatentie s-a indepartat de sora-mea si a trecut strada, fara sa vada masina care venea direct spre el. Irinei i-au lipsit 3 milimetri ca sa-l poata prinde de geaca si sa-l traga inapoi… L-a vazut cu ochii impietriti de groaza cum e lovit de masina, sare in aer si apoi cade inert la pamant.


Cred ca Iulian a avut deasupra capului o armata de ingeri pazitori. S-a ridicat dupa cateva secunde si a incercat sa-si linisteasca mama, aflata la un pas de lesin, ca nu are nimic. Intr-adevar, dupa 24 de ore petrecute in spitale (la Roman, apoi la Iasi la tomograf, ecograf si radiologie) ni s-a dat raspunsul pe care il asteptam cu totii: baiatul nu are nimic! (in afara de un cucui zdravan la cap, o vanataie urata la picior, o spaima teribila si cateva saptamani de recuperare).


Si un vis. Un vis pe care l-a avut azi-noapte. I-a povestit dimineata maica-sii ca s-a vazut pe trotuar, iar pe partea cealalta o silueta neagra, fara chip, ii facea semn cu mana sa traverseze catre ea… Masina care l-a lovit nu i-a aparut in vis. In schimb, chiar inainte de a ajunge la naluca aceea intunecata, a aparut tata (care are un an de cand nu mai este printre noi, Dumnezeu sa-l odihneasca), l-a prins in brate si s-a aruncat cu el la pamant… In aceeasi clipa aratarea s-a transformat in fum si-a disparut! Iar baiatul s-a trezit.


Sa credem sau nu in ingeri? Eu traiesc cu convingerea ca fiecare secunda a vietii este protejata de ceva sau de cineva. Pot sa-i spun in orice fel: inger pazitor, noroc, providenta, sfant sau Dumnezeu! In momente ca acestea mi-e greu sa cred ca nu vegheaza nimeni asupra noastra. Mai ales cand trecem peste o cumpana grea si se termina cu bine!


Asa cum se spune ca exista un Dumnezeu al betivilor, unul al nebunilor, tot asa trebuie sa fie cineva care are grija si de noi, ceilalti. Avem macar un inger pazitor printre noi…

Iulian la 3-4 anisori langa Tataie, ingerul lui pazitor…



>Clepsidra cu amintiri

19 Feb

>

“Cu cat s-a scurs mai mult nisip prin clepsidra vietii noastre, cu atat mai clar ar trebui sa vedem prin ea.” Jean Paul Friedrich Richter


Incerc sa zaresc primavara printre fulgii mari de zapada. In casa miroase a placinte calde, iar sufletul meu zburda din nou printre firele de nisip ale amintirilor. Din cand in cand, intorc clepsidra vietii. Vreau sa calatoresc in timp, pana la acele momente ramase prafuite undeva, intr-un colt de memorie.


Ninsoarea de afara ma intoarce cu gandul la iernile copilariei. Atunci imi placea aceasta perioada din an… Era anotimpul derdelusului, a batailor cu bulgari, a cazematelor, a turturilor de gheata de la streasina casei. Era vremea Craciunului, a lui Mos Gerila si a Anului Nou. Dar mai era si timpul celor mai mari nazbatii…


Ma si vad de vreo opt-noua ani, cand intr-o iarna m-am dus cu un var de-al meu sa ne tragem pe gheata. Balta noastra se transformase intr-un veritabil patinoar. Saniute, papuci cu talpa fina, cazaturi in fund si rasete cat cuprinde. Toate bune si frumoase pana in momentul in care ne-am aventurat spre stufaris, iar gheata s-a crapat sub greutatea noastra. Ne-am trezit pana la brau in apa rece si namol. Varu-meu, mai curajos si mai aproape de mal, a iesit primul si m-a tras si pe mine afara. Cred ca soarta l-a impins sa devina, peste ani, pompier. Atunci a fost prima oara cand s-a manifestat in el pornirea de salvator…


Va dati seama, in schimb, ce fete au facut mamele noastre cand am intrat in curte, uzi leoarca si plini de mal pana la gat. Scena de stop cardiac si nu alta! Nu stiau, bietele de ele, ce sa faca mai intai. Sa ne traga o chelfaneala zdravana sau sa se bucure ca n-am patit nimic. Inocenta varstei ne-a facut sa nu realizam prin ce primejdie am trecut, pana n-am ajuns acasa si-am vazut reactia mamelor noastre. De-atunci, balta a ramas pentru noi taram interzis. Aveam voie doar sa ne uitam… Turbam de ciuda cand ii vedeam pe alti copii cum se joaca pe gheata.


Au trecut peste noi multe ierni. Am devenit oameni mari, cu familie, responsabilitati, copii, griji si cu… amintiri! Ganduri frumoase care ne coloreaza griul de zi cu zi. Oaze pline de seva de care avem nevoie pentru a merge mai departe. Ne ancoram puternic in amintiri ca sa nu fim luati de talazul existentei cotidiene si pentru a capata forta necesara de a razbi in viata. Un om care isi pierde memoria, cred ca-si pierde definitiv si sufletul. Ramane atarnat intr-un cui din negura timpului. Devine o clepsidra fara nisip…


“Clepsidra amintirilor” – lucrare mixta in creion si creioane colorate
dimensiune 20 x 30 cm

>Iubire la kilogram

14 Feb

>


Un an are un Valentine’s Day şi 364 de zile de iubire.” – Catalin Dupu



Ar trebui sa ne iubim mai mult intr-o anumita zi, pentru ca asa spun altii? Sarbatorile de import ma lasa rece. De fapt, toate zilele de sarbatoare au acum un puternic iz comercial. Who the fuck is Valentine? Mi-a dat in greata de atatea inimioare, ingerasi si floricele… Daca vreau sa iubesc, o fac in fiecare zi, la fel de frumos. Si o arat in fiecare zi. Nu astept, neaparat, sa vina 14 februarie. Mai, al naibii!… Te pomenesti ca daca nu veneau americanii cu Valentine’s Day, am fi ramas neindragostiti! S-a incercat un contraatac cu Dragobetele, dar a fost firav si a ramas la un nivel scazut. Dar tot comercial.

Floraresele au iesit azi cu buchetele la vedere. Le-a inghetat inima de frig, in speranta ca vor face mai multa vanzare. Daca stai sa te gandesti bine, pana si florile lor sunt tot de import. Ca, de! Ziua asta a indragostitilor pica in februarie iar iubirea zboara in aer, fal-fal, pe aripile gerului venit din Siberia. Ce romantic! Il vedeti voi pe Cupidon cumva, cu “printisorul” gol in frig si cu manutele vinete pe arcul lui buclucas? Greu de imaginat scena asta, la minus 14 grade…


Astfel de sarbatori au fost inventate pentru ca unii, sau altii (si aici ma refer la corporatii si lanturi mari de magazine) sa faca profit pe spinarea iubaretilor. Bani multi. Cele mai multe cadouri pentru Ziua indragostilor sunt kitsch-uri veritabile. Dar se cumpara ca painea calda.


Dragostea este un sentiment atat de frumos si inaltator, incat nu ar trebui pus un pret pe capul sau. Fiecare ar trebui sa-si manifeste emotia atunci cand poate si vrea. Nu la modul: “A! Stai ca azi e Valentine’s Day… Trebuie sa-i spun ca o iubesc si, neaparat, sa ma duc acasa cu un trandafir in dinti si cu o pernuta sub forma de inimioara!”. Nu e corect sa-ti aminteasca o sarbatoare adusa de peste mari si tari, ca intr-o zi sau alta, trebuie sa-i spui celui de langa tine cat de mult il iubesti. Unde-i suspansul? Unde-i firescul? Unde-i originalitatea?


Sunt convinsa ca, la sfarsitul zilei, atunci cand se inchid tarabele si magazinele, patronii isi freaca multumiti mainile si numara teancuri, teancuri de bani. Ete-na, cata iubire am vandut azi!


Iubiti frumos, iubiti mult, iubiti oricand! Nu asteptati ca o pseudo-sarbatoare sa va faca sa spuneti cuvinte de amor. Sau sa-l faceti… Ce ar trebui sa mai urmeze, ca sa fie tacamul complet? Eventual, sa decretam 4 iulie drept Zi Nationala!…




Cupid?“- lucrare mixta realizata in creion, carbune si creioane colorate
dimensiune 30 x 42 cm

>Zburam cu aripi frante…

12 Feb

>



Oamenii ne invata sa gandim ca niste gaini si noi ne consideram adevarate gaini, cu toate ca suntem vulturi. Intindeti-va aripile si luati-va zborul! Sa nu va mai multumiti doar cu grauntele care vi se arunca…” – James Aggrey


E un zbor nebun. Un zbor imposibil. Si totusi… Asa, cu aripile frante, mai avem acel strop de putere sa ne ridicam.


De cand ma stiu, am avut mereu un vis obsesiv. In sensul pozitiv al cuvantului. Ma intindeam pe burta in pozitie de cruce si usor, usor, incepeam sa ma ridic de la sol. Planam ca intr-o levitatie transcedentala pret de cateva minute, dupa care mintea incepea sa comande decolarea… Urcam mai sus, si mai sus. Apoi incepeam sa vad panorama de sub mine. Culmea este ca, in viata reala, am o teama teribila de inaltimi. In vis, zborul meu este perfect. Intotdeauna este cald si, intotdeauna, punctul de plecare este in fata casei parintesti. De cativa ani am acest vis din ce in ce mai rar…


Sunt doar vise! O lume necunoscuta pe care subconstientul o transforma in imagini. Dar ce facem cu aripile pe care ni le-a lasat mostenire soarta? Da, le avem… Numai ca suntem prea fricosi sa le folosim. Traim, in suflet, cu o teama ancestrala de esec. De prabusire din inaltul cerului, pe un caldaram rece de piatra. Sau, cand incercam sa le deschidem ca sa ne luam avant in zbor, se gaseste cineva cu o foarfeca ascutita in mana, gata sa ne reteze elanul. Exact asa cum le taiau bunicii nostri varful aripilor la gaini, ca sa nu mai sara peste gard.


Ii stim pe cei care vor sa ne franga aripile. Dar ii lasam sa faca asta in continuare. Ii lasam sa ne subjuge si sa ne tina inchisi in colivii… Pentru orice om, zborul ar trebui sa insemne libertatea absoluta. De a visa. De a spera. De a trai.


De fiecare data, viata ne spune s-o luam de la capat. Ne da un set nou de aripi. O noua sansa pentru zbor. Singura noastra datorie este sa gasim curajul sa ne ridicam, sa zburam din nou, chiar si pentru o clipa…


Lectia de zbor” – Nichita Stanescu

“Mai inatai iti strangi umerii,

mai apoi te inalti pe varful picioarelor,

inchizi ochii,

refuzi auzul.

Iti spui in sine:

acum voi zbura.

Apoi zici:

Zbor.

Si acesta este zborul.”




Icarus” – lucrare in acuarela
dimensiune 27 x 39 cm
Follow

Get every new post delivered to your Inbox.